Targu Jiu - Pas Valcan - Valea de Pesti - Cheile Sohodolului - Targu Jiu, iulie 2010

Nu Transfagarasanul, nu Transalpina, nu Strategica, nici Curmatura Oltetului, nici Iezer Papusa sau oricare altul nu e cel mai tare, mai dificil si mai frumos. Acela este cu siguranta Pasul Valcan!

        Anul trecut am vazut un indicator rutier catre Pasul Valcan si nu stiu de ce mi-a sunat cumva tainic, putin umblat si aducator de aventura, asa ca nu l-am uitat si weekend-ul care s-a incheiat mi-a dovedit ca nu m-am inselat cu nimic.
Avand un gust amar lasat de vremea capriciosa din ultimele saptamani m-am bucurat de prognoza optimista si am stabilit cu ClaudiuXYZ ca e un moment bun de a face acest traseu.
Din motive de distanta si de criza, gasca n-a fost mai mare, insa m-am bucurat sa-l regasesc sambata dimineata pe Claudiu la fel de bine dispus si cu chef de pedalat, dar cu vreo 5-8kg mai putine ca anul trecut. Intalnirea are loc la 9:30AM in Targu Jiu, in parcarea Petrom.
Lasam masinile, ne echipam, dau drumul la GPS si sarim in sa. Vremea e insorita, poate chiar prea insorita si calduroasa. Dar decat furtuna, preferam asa.
Iesim din oras, si vedem in zare muntii. Din fata bate un vant destul de tare, dar nu ne supara prea rau si ne bucuram de racoarea lui. Trecem prin cateva localitati, mancam fructe din pomii de pe marginea drumului si suntem cu ochii pe altimetru. Urcam usor, parca prea usor pentru diferenta de nivel din planul de azi. Ma bucur intr-un fel, caci plecasem de acasa cu gandul de a face tot traseul pe foaia mijlocie, levierul (shifterul) fiind trimis la garantie, in Germania.
Insa situatia se schimba in curand si incepe greul. Rampa trece de 7% si nu mai merge, opresc si reglez schimbatorul pe foaia mica. Claudiu sufla si el destul de greu...

La capatul asfaltului Claudiu umple sticla de apa de la o cismea, iar eu ma multumesc cu cei 2 litri din rucsac, care se mai si imputinasera pana aici. Foarte rau fac!
Dam de un indicator care ne cam pune pe ganduri. Cat de departe sa fie pasul, daca se fac 7 ore pe jos?!?

Si incepe distractia. Drumul e pietruit, netasat, iar rampele sunt din ce in ce mai dracoase.

Desi sunt aplecat puternic peste ghidon, acesta se desprinde de multe ori de pe sol. Ma ambitionez si nu ma dau jos. Rad in sinea mea de ideea initiala de a urca pe foaia mijlocie.
Claudiu pare ca nu mai e chiar asa de "mistret" ca anul trecut, unde e mai abrupt sau sunt pietre mai multe, mai baga un impins scurt, dar se suie repede pe bicicleta.

 

Reusesc sa ma pun de doua ori pe o parte din cauza pietrelor combinate cu SPD-urile, dar nu patesc nimic nici eu nici bicicleta. A doua oara, dupa ce s-a ridicat roata de fata, am reusit o intoarcere de 90 de grade in aer inainte sa ma intind pe jos. Dar tot nu ma las, vreau sa urc PE bicicleta!
Rampa e asa de inclinata si plina de pietre incat nu mai reusesc sa plec de pe loc fara un mic impuls de la Claudiu.
Ne rupem asa vreo 2-3-4 kilometri si muntele se imblanzeste brusc. Mergem acum  pe curba de nivel, insa asta nu poate fi tot, suntem inca mult prea jos. Profitam de acalmie ca sa ne tragem sufletul.
Ne minunam de efectele trasnetului asupra unui pom de pe marginea drumului. N-am vrea sa fim prin zona pe furtuna.

Cateva sute de metri de fals plat si urcarea reincepe.

 

Urmarim linia de inalta tensiune si un monument se zareste langa ea, in varful dealului. Acolo trebuie sa fie maximul. Acum ca avem un tel bine conturat, ne infigem in pedale. Mai arunc cate un ochi pe GPS si vad intruna alerte pe ecran: "Ritm cardiac prea mare". De parca trebuie sa-mi spuna el, ca si cum eu nu-mi aud inima cum bubuie in timpane!

Ultimul sat se face tot mai mic in zare si aproape dispare in ceata usoara care acopera valea. Ajungem la monument si vedem drumul cum serpuie in spatele nostru.

 

Vedem insa ca ne-am inselat cu privire la statuie, nu e nici pe departe in varf. Avem un nou obiectiv, alt stalp de electricitate si speram ca acolo e punctul de maxima altitudine a drumului. Insa pare asa de departe si de sus...

Nu ne mai surprinde inca o rampa accentuata. Claudiu reuseste niste panning-uri involuntare.

Odata cu depasirea nivelului padurii drumul incepe sa se strice si ca stuctura, e brazdat de sleauri, in special in curbe. Claudiu termina apa, eu nu mai am deja de vreo 15 minute, iar in jur e numai piatra seaca. La fel ajung si gurile noastre in curand. Ne intalnim cu un SUV si aflam ca avem sanse sa ne potolim setea la Cabana Buliga, peste doi kilometri.

 

Deja suntem deshidratati bine si dupa un tufis "vad" cabana. Din pacate, dupa doar cativa metri, observ ca e doar baza unui stalp de inalta tensiune. Insa macar ne-am mai apropiat ceva de culme.
Apoi apare si adevarata cabana, care e de fapt o statie a Electrica.

 

Spre disperarea noastra nu e nimeni acolo si nici nu vedem vreun put sau izvor. Ce mult regret acum ca n-am facut plinul la cismea odata cu Claudiu...
N-avem ce face si mergem inainte. Daca pana aici am urcat practic in sa acum nu mai am energia si moralul sa ma mobilizez si parcurg pe jos o bucata de drum, care oricum e deosebit de inclinata.

Vedem pe kilometri buni in spate calea pe care am venit.

Ca si Transalpina sau Campul lui Neag si drumul asta a intrat in refacere. E vorba de DJ664. Asa ca daca va bate gandul sa-l prindeti in starea actuala n-ar trebui amanat prea mult timp.
Baietii luau cotele.

Si cum ne-am obisnuit deja, nici ultimul stalp reper nu marca varful. Linia electrica a ramas dincolo de culmea din stanga, la cateva zeci de metri sub noi, iar in zare apar noi serpentine.

Desi suferim de sete de aproape doua ore, mai putem sa zambim cand ajungem sus. Suntem la 1621 de metri. Intelegem acum durata de 7 ore de pe indicator. Noi am facut 5... Daca aveam apa probabil ajungeam in 4.

Ardem de nerabdare sa ne dam la vale in viteza, dar n-avem parte. Prima bucata de coborare e accidentata si inclinata, deci strangem franele la greu.

Dam peste o zona cu pietre cat mingea de rugby. Cobor de pe bicla, insa Claudiu se duce cu tot cu ele la vale, dar ramane in sa. N-am poze de acolo.
In cinci minute dam peste un izvor. Aruncam bicicletele si ne repezim la apa. E rece gheata si bem cu nesat. Refacem si proviziile si pornim iar.

Zarim deja orasul Vulcan si in curand ajungem la primele cabanute. Sunt primul si sunt luat in primire de o haita de caini. Contrar obicieiului meu, dau drumul al frane si zbor la vale flancat de "bestii". Tot ce sper e sa nu ma trezesc in fata cu vreun sant.
Dupa cativa zeci de metri scap de ei si aflu ulterior de la Claudiu ca alergau in disperare dupa mine, ridicand  nori de praf. El ii preia deja obositi si scapa usor.

Drumul se imbunatateste vizibil si mergem tot mai repede. Dupa o serpentina aud un mare bufff in urma mea. Franez si vad ca zboara ceva prin aer. Ar fi bine sa nu fie casca lui Claudiu. Il strig si vreo 2 secunde nu raspunde. Apoi ma linisteste, e pe jos, dar in regula. Ce zburase era sticla din rucsac.
Se ridica de jos, insa bicla arata ciudat. A dat ghidonul peste cap facand frana fata zob. La fel  e si pielea de pe cotul lui.
Aici a alunecat pe niste lespezi ude.

Si cum baiatul asta repara orice doar cu ce are la indemana, a rezolvat si frana cu un soricel.

Nu mai sunt pietre deloc, curbele sunt largi, prin padure, e cea mai frumoasa coborare pe care am facut-o vreodata si nu se mai termina... Prind 64km/h, pe macadam. A meritat din plin efortul de a urca Pasul! Intram pe asfalt si simtim ca nu mai e mult pana in oras.

De aici stim drumul pana la Barajul Valea de Pesti, l-am parcurs anul trecut, mergand spre Herculane. Trecem iar prin orasele fantoma, unde lumea bea si petrece. De peste tot rasuna manele. Ne intalnim si cu vreo trei coloane de nuntasi, care mai de care mai galagiosi si mai dornici sa se dea in spectacol. Unii au in deschidere trei calareti. Altii merg serpuind pe doua dintre cele patru benzi ale drumului, de nu-i putea depasi nimeni fara sa calce linia dubla continua. Toti claxoneaza ca apucatii. Nu le fac poze, n-as vrea sa creada cumva ca sunt unele admirative.
Dupa ce facem stanga catre Valea de Pesti se face liniste, insa incepe iar urcarea, mai moderata decat cea din pas. Ma simt plin de energie si nu mai dau pe foaia mica. Asa ca urc in viteza si in curand suntem la cabana. E una comunista pana in maduva betonului, fara imbunatatiri. Si e goala si nu au bere si nu au de mancare...

Noroc ca cei de acolo sunt primitori, ne fac rost de un pet de 2 litri de bere si ne gatesc din rezervele proprii o gustare cu telemea de oaie, apoi pulpe de pui si cartofi la ceaun si salata de rosii, castraveti si ceapa. Un ospat pe cinste!
Dus am facut in camera alaturata, ca la noi nu functiona.
Lacul.

Din balcon vedem crestele Retezatului si ne ingrijoreaza putin negurile care se aduna. Nu mai avem puterea sa vedem repriza a doua a Finalei Mici a Campionatului Mondial. Cadem in somn adanc.

A DOUA ZI

Grijile legate de vreme sunt spulberate de seninul cerului.
Un mic dejun pe terasa, in aerul racoros al diminetii, ne incarca cu energie. Stim ca ce a fost greu a trecut.
Bem cate o cafea si cerem nota. Suntem intrebati daca 115 lei pentru tot ni se pare mult. Lasam 120 si, dupa ce cerem informatii despre traseu de la cabanier, plecam catre Cheile Sohodolului.

Nu ma dor deloc picioarele, insa fundul simte ca nu a mai stat de vreo luna pe sa. Din fericire, dupa 10 minute de incalzire, durerea dispare.
Drumul urmeaza cursul paraului Baleia si urca usor. Intalnim rascrucea in Y de care ne povestise cabanierul si tinem dreapta, pe firul apei. Drumul de stanga oricum nu ne-ar fi tentat, ca urca pieptis.

Malul raului e din ce in ce mai stancos si valea se inchide treptat.

Stau cu ochii pe altimetru si vad cum adunam metru peste metru, dar ma enervez ca mi s-a stricat GPS-ul, nu-mi mai deseneaza traseul pe harta. Mai urcam putin si apoi ii dau un reset. Fac ochii mari. Dupa reset imi modifica automat zoom-ul si vad ca GPS-ul mergea perfect, numai ca traseul iesise cu mult din ecran. Ne-am abatut cu vreo 8 kilometri si stim si unde am gresit. La acea intersectie in Y. Acum inteleg de ce eu tot ziceam de Cheile Sohodolului, iar cabanierul ii dadea inainte cu Tismana. Si am urcat 250 de metri diferenta de nivel...
Nu-i nimic, avem parte de a doua coborare de vis. In cateva minute suntem inapoi la intersectie si o luam pe drumul abrupt de care ne bucurasem mai devreme ca am scapat.
Sunt portiuni inclinate puternic, dar mult mai scurte decat in ziua de ieri si-l urc pe tot calare, cu greu insa.

Si era mai abrupt decat pare in film...

Daca nu as fi vrut sa vada si Claudiu Cheile Sohodolului traseul initial spre Tismana cred ca era  totusi mai frumos.
Suntem acum in interfluviul raurilor Baleia si Sohodol, la aceeasi altitudine cu cea la care am ajuns mai devreme, cand ne-am ratacit.

Incepe cea mai lunga coborare continua pe care am facut-o vreodata, nu atata de rapida ca cea de ieri, insa parca fara de sfarsit, de-a lungul Sohodolului. Zburam, plutim peste drumul  pustiu si in stare destul de buna, senzatia e incredibila.

Ajungem la fostul camping din chei si bem cate o bere rece, care ne merge la suflet.

De aici incepe partea spectaculoasa a Cheilor Sohodolului. Las pozele sa vorbeasca (observati inelul natural din creasta muntelui).

Dupa chei nu tinem asfaltul, ca nu vrem sa iesim prea devreme in DN, ci facem stanga, prin Dobrita, o noua urcare care necesita schimbarea foii.
Parcurgem un traseu facut de mine pe harta, dar de pe harta nu poti vedea starea pavajului. Ne zdruncina  rau kilometri intregi de piatra cubica. Claudiu nu cred ca-si mai simte mainile pe furca lui fixa.

Ajungem si in Targu Jiu in curand si ne dezechipam la masini. Am tras destul de tare pe ultimii kilometri. Claudiu incearca sa zambeasca, dar efortul depus se citeste pe fata lui.

Parcurgand si acest drum, am ajuns la concluzia ca Oltenia are cele mai frumoase si provocatoare trasee de bicicleta, iar Pasul Valcan e tatal lor.

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.