Prima plimbare

Aveam vreo 19 ani si in ziua aceea ma trezisem foarte de dimineata, sa-i duc pe ai mei la gara.

Pe la 7 dimineata eram deja inapoi acasa, singur, si cum vacanta de vara era in toi, nu aveam prea multe de facut la acea ora.

Scot bicicleta pe sosea, sa dau o tura scurta pe balta Colentinei, undeva intre Chitila si Mogosoaia. Ma simt excelent, soarele straluceste, dimineata e racoroasa, ma bucur de fiecare pedala.

La un moment dat vad scris pe o borna kilometrica "Ploiesti 54km" si ma gandesc ca tot n-am nimic altceva de facut, hai inainte!

Desi imi placea foarte mult sa ma plimb cu bicicleta, pana atunci nu mersesem  cu ea mai mult de 30-40km intr-o zi, asa ca Ploiestiul parea ca si cum as fi parasit tara. 

In entuziasmul momentului n-am realizat ca nu ma pregatisem de niciun fel pentru iesirea asta, n-aveam un leu in buzunar, roata spate era pe jumatate desumflata, iar bicla era cea mai ieftina chinezarie MTB.

Trec de Buftea, Crevedia, Lucianca... 

Pedalez dezordonat, cadenta si schimbatul eficient de pinioane inca nu se inventasera, insa starea euforica le compenseaza pe toate.

Macar o sticla de apa daca as fi luat cu mine, caci soarele ma arde tot mai tare... Imi potolesc setea din fantanile de pe marginea drumului, iar cand mi se face foame ma ospatez cu corcoduse si prune.

Vad Ploiestiul in zare si asta-mi da un nou impuls. Trag intr-un parc de langa Gara de Vest si ma relaxez pe banca vreo ora.

Drumul de intoarcere imi pare mult mai greu, m-a cam ajuns oboseala. Trec podul peste Prahova si fac dreapta in padure, gasesc un luminis si ma intind putin la umbra. Nu ma pot bucura prea mult de odihna pentru ca incep sa se auda tunete indepartate. La orizont cerul s-a innegrit. Nu mai e rost de lenevit, plec imediat spre casa.

Imi mai pacalesc foamea cu ceva fructe din pomii de pe marginea soselei si beau apa rece. Combinatia asta nu e prea fericita pentru stomacul meu, care incepe sa se revolte. 

Ploaia se apropie, la fel si limita rezistentei mele.

Trec de Buftea si de suta de kilometri parcursi. E ceva pentru mine!

La Buciumeni clachez. Pun bicla pe cric, pe macadamul de langa drum si ma asez langa un plop gros. Adorm instantaneu. Un minut? O jumatate de ora? Habar n-am cat trece pana sa ma trezesc buimac. O rafala de vant trantise bicla la pamant. Sunt totusi norocos, oricine ar fi trecut pe acolo putea sa ma lase fara ea.

Mai am doar vreo 15 kilometri pana acasa, insa acestia se scurg agonizant de greu.

La poarta aproape cad in genunchi. Beau jumatate de litru de apa si ma prabusesc in pat. Fiecare por al pielii e ca un izvor, iar muschii de la picioare tind sa continue pedalarea.

Nu mai conteaza ca sunt cam daramat. Am reusit sa parcurg vreo 120 de kilometri si sunt tare multumit de mine. Sunt campionul propriei Olimpiade!

Intre timp am facut alte si alte ture, mult mai grele, mai lungi, cu peisaje spectaculoase, ture care mi-au adus multe satisfactii,  insa senzatia de atunci a ramas unica.