Strategica-Obarsia Lotrului-Sureanu-Oasa-Valea Frumoasei-Saua Steflesti-Negovanu-Voineasa, septembrie 2011

        Am fost atras mereu de muntii si drumurile din zona Voinesei, drumuri pe care le-am batut de nenumarate ori cu masina, cu ATV-ul, cu bicicleta sau la pas. Astfel revin de cate ori am posibilitatea, ca sa descopar noi trasee, noi peisaje incantatoare.

Acum am planuit o tura "monstru", cu numai putin de 215km lungime si 5240metri ascensiune totala, pe care va trebui sa o inchei in trei zile. Sunt un pic ingrijorat de cifre, dar simt in acelasi timp o provocare din acest punct de vedere. Voi reusi sa o duc la bun sfarasit...?

Plin de speranta ajung joi seara, adica vineri dimineata, pe la orele trei, la Valea Macesului, punctul de start al turei, impreuna cu Corrado, cu care voi pedala pe creste si cu Alex si Eugen, care vor pedala pe asfalt, un traseu ceva mai usor, traseu ce converge cu al nostru in fiecare seara. Monalisa ii va insoti pe baieti cu masina, gata sa-i pescuiasca in cazul in care nu vor mai putea sa pedaleze. Tot cu masina vor merge si majoritatea  bagajelor noastre, astfel incat sa caram cat mai putin in spate, pe bicicleta.

Desi e tarziu si suntem obositi de drum, ne incalzim putin cu ceva afinata si palinca de casa si dormim dusi pana dimineata.

A doua zi luam un mic dejun consistent, care sa ne asigure cat mai multa energie si la zece fara un sfert pornesc cu Corrado sa pedalam pe Strategica. O legenda locala spune ca drumul ar fi fost construit de nemti, cu tancurile. Nu stim cine l-a facut cu adevarat, dar ne bucuram ca exista si e destul de greu accesibil pentru a fi deranjati in pedalare de vreun mijloc motorizat.

De la pensiune coboram vreo jumatate de kilometru pana ce in dreapta apare o bretea de pamant ce patrunde in padure, urcand destul de usor la inceput. Nu pare sa fi plouat de ceva vreme asa ca nu e deloc noroi.

Drumul e bunicel, cumva pietruit. Pana la serpentine nu prea ne solicita, insa apoi trebuie sa apasam cu putere pedalele ca sa ne tinem pe biciclete.

Cerul e acoperit, iar suierul din varful brazilor ne spune ca vantul bate destul de tare. Din fericire deocamdata nu-l simtim, suntem la adapost. Nici de ploaie nu ne temem, nu sunt prea negri norii si oricum avem echipamentul de vreme rea in rucsaci.

Dupa o jumatate de ora ne oprim intr-un loc unde padurea se deschide si ne lasa sa privim valea de unde am venit. Bem apa si Corrado constata ca a uitat sa-si umple bidoanele, asa ca avem cu noi doar cei doi litri de la mine din rucsac. Noroc ca nu e prea cald, si nu transpiram abundent!

Dupa acel pinten e pensiunea unde am innoptat.

Pe masura ce urcam intalnim zone destul de puternic afectate de ape, care au creat sleauri adanci in pamant. Cu auto ar pune ceva probleme, cu biclele n-avem treaba. E suficient sa ne dam jos de pe ele, insa o facem rar.

Odata iesiti in culme, drumul redevine bun si e o placere sa pedalezi admirand vaile din stanga (Lotrului) si din dreapta (Latoritei).

O batranica de 76 de ani pastoreste o turma de capre si ne spune ca undeva mai sus, langa o stana, o sa intalnim un izvor. E o veste buna, pentru ca urcarea abrupta ne-a consumat jumatate din rezerva de apa.

Drumul e barat de cateva porti de lemn, care nu sunt insa incuiate. Mergem mai departe fara probleme si avem grija sa le inchidem in urma noastra, probabil au ca scop sa impiedice turmele sa se imprastie.

Privind pe Valea Lotoritei zarim Ciungetul, cu anexele hidrocentralei ingropate in munte, la sute de metri sub picioarele noastre.

Iar in stanga a aparut Voineasa, cu holelul Lotru distingandu-se clar intre celelalte constructii.

Liniste intrerupta doar de resuflarile noastre intarite de efort si de vantul ce perie iarba inalta si subtire, de munte. Pajistea si-a pierdut verdele crud al verii in dauna auriului-ruginiu al toamnei. Simtim toamna si in temperatura joasa, care scade tot mai mult, odata cu cresterea in altitudine.

Ajungem la izvorul despre care ne vorbise pastorita de dimineata, insa nu arata foarte bine, pare contaminat de dejectiile de la stana si nu riscam sa bem de acolo, trebuie sa mai fie si ceva mai curat, mai sus.

Intram iar in padure si intr-o rariste auzim un zgomot de motor venind din fata. Curand apare un ARO hodorogit. Ii facem semn sa opreasca si-l intrebam pe sofer de o sursa de apa. La nici 3 km vom gasi o troita cu izvor. E vestea pe care o asteptam. Bogdaproste cui a ridicat-o acolo!

Suntem nevoiti sa ne imbracam mai gros. Vantul e tot mai taios si temperatura a scazut si mai mult. Sunt 11-12 grade.

Privind in urma distingem printre ceturile de la orizont releul de pe Cozia, unde am fost in tura precedenta.

Aproape de jumatatea turei trecem pe langa cabana Plaiul Poienilor. Speram sa bem un suc aici, insa nu pare sa fie nimeni in preajma.

De aici reincepe urcarea accentuata, trebuind sa ajungem la peste 1900m altitudine, langa Varful Fratosteanu.

De langa varf zarim drumul asfaltat prin Curmatura Vidrutei, punctul cel mai inalt pe care-l vor atinge Alex si Eugen. Pe acolo am parasit Strategica acum trei ani, cand am parcurs-o doar partial, in sens invers, incepand cu Saua Stefanu.

Imediat dupa aceea ne apar in dreapta Lacul Vidra si statiunea cu acelasi nume.

De acum e deja mai usor si chiar in unele zone coboram destul de mult, prilej de bucurie pentru picioarele si plamanii nostri.

Pe serpentinele din stanga am urcat intr-o tura anterioara de la Cabana Petrimanu, al carei acoperis luceste intre copaci, in Curmatura Oltetului, pentru a cobori apoi la Polvragi.

Continuam coborarea pana cand o scurtatura inierbata taie o serpentina larga a drumului. Stiu ca e ok pe aici, am folosit-o cand am mai fost cu un ATV. Si e foarte placuta senzatia de viteza pe iarba scurta. Simti ca plutesti. Ne fura viteza si observam in ultima clipa cum o haita de caini ciobanesti ne ataca pe ambele flancuri. Franam, caci dihaniile reusisera sa se apropie, si ne bagam intre biciclete. Odata opriti, se linistesc si dulaii, mai latra putin si ne lasa in pace.

O noua urcare prelunga, in serpentine, ne face o foame mare. Ne adapostim de vant sub un mal si mancam cam tot ce mai avem in rucsac si apoi odihniti continuam sa pedalam la deal.

Iesim pe un platou si de aici drumul devine usor, aproape plat, cu o ascensiune blanda. E cum nu se poate mai bine, caci pe Corrado incepe sa-l supere genunchiul, la care are o problema mai veche.

Ne surprinde sa constatam ca o portiune din Strategica a inceput sa fie amenajata, prin latire si nivelare. Ne intrebam care e scopul si aflam chiar de la muncitori ca se va deschide o partie de ski in zona. Probabil ca va urma si asfaltul. Acum trei ani n-as fi crezut ca s-ar putea intampla asta vreodata. De fapt drumul e atat de bun incat nu mai pune probleme unui Matiz sau rulotelor, asta pe primii 7 kilometri, dinspre Saua Stefanu.

Pedalam ultima bucata catre Transalpina pe un vant care aproape ne doboara de pe biciclete. Cand ajungem in sa arunc un ochi la termometru si vad ca sunt doar 4.8grade. Curentul puternic de aer face ca senzatia de frig sa se intensifice si resimtim temperatura ca pe una sub zero.
Contemplam cateva minute imprejurimile si apoi pornim pe Transalpina, la vale, catre Obarsia Lotrului.

Curand ajungem jos apreciind un drum de buna calitate, la care se lucreaza inca pentru amenajarea parapetilor si a rigolelor.
Pe la orele optsprezece ne intalnim cu cei trei prieteni, la cabana Vanatorului, unde rezolvam ceva incurcaturi cu cazarea si plecam sa mancam renumnitul pastrav de la Obarsie.
Aflu cu surprindere ca Alex a reusit sa faca pe bicicleta tot drumul, de la Valea Macesului si pana aici, inclusiv ascensiunea in Curmatura Vidrutei. Avand in vedere ca a fost  prima lui tura la munte nu pot spune decat "Bravo!".
Noi am adunat azi 57km pe forestier si offroad si am urcat 2012m, a fost cea mai grea zi a turului si pare ca va lasa ceva urme asupra noastra.


A DOUA ZI
        Suntem treziti de un soare domol, de tomana, ce intra in camera strecurandu-se printre ramuri de brad. Buna dispozitie ne cuprinde pe toti la micul dejun. Discutam acum planul zilei. Avem rezervare la Cabana Oasa, insa vom ajunge acolo pe drumuri diferite. Primii plecam eu si Corrado, in jur de orele zece.

Dupa numai cativa kilometri, cand incepem sa urcam mai accentuat, genunchiul lui Corrado clacheaza. Nu mai poate continua, e clar. Nu stiu insa ce sa fac eu. Sa ma intorc, mi-ar parea rau, ca am planuit mult iesirea asta. Sa merg inainte de unul singur, nu prea-mi surade ideea. Pana la urma ma hotarasc sa continuu singur tura.
Simt ceva adrenalina, pana acum am pedalat macar cu inca cineva, dar nu ma ingrijorez prea tare.
Urcarea nu e foarte grea si dupa 45 de minute de la plecare ajung in pas. Ung putin lantul si imi clatesc privirea cu crestele Parangului, care se ridica la orizont.

Am in fata aproximativ 15 kilometri de coborare continua, pe un drum variat, alternand bretelele de asfalt negru, proaspat turnat, cu portiuni cu gropi maricele. Depasesc cam tot ce merge cu motor, de la turisme la masini de teren si ma opresc doar in Cheile Jietului, in zonele mai spectaculoase ale lor.

Ies din chei, pedalez cativa kilometri pe un fals plat, descendent, si dupa un pod fac dreapta catre Petrila. S-a incalzit bine afara, chiar arde soarele, asa ca dau jos hainele groase. Iata ca dupa nici doua ore de la plecare am parcurs aproape jumatate din distanta propusa pentru azi. Nu ma amagesc, stiu ca asta e partea cea usoara.
In Petrila retin doar vagoanele de carbuni pe ecartament ingust, garate langa drum. Parca sunt niste machete ale vagoanelor adevarate.
Urmez un curs mic de apa, pe un drum de beton din ce in ce mai spart, pana cand betonul dispare de tot, lasand loc macadamului. Rampa e foarte mica, pedalez destul de vioi pana ce ajung la intrarea in alte chei, al caror nume nu-l cuunosc. Aici vad agatata pe stanca o cabanuta mica, prea mica totusi pentru locuit, cu o usa ce pare sa nu duca nicaieri. Intrigat, cobor de pe bicicleta si ma apropii incercand sa-mi dau seama ce-i cu ea.

Misterul e lamurit chiar de stanca de sub cabana, unde am gasit aceasta placuta:

Deci e doar o casa simbolica a celor pierduti definitiv pe munte.
Se mai scurg cativa kilometri si urcarea se mai ascute putin, dar inca e foarte lejera. Am noroc cu umbra padurii ce-mi face plimbarea si mai placuta.

In departare vad doi biciclisti cu bagaj voluminos dupa ei. Par sa vina din sens invers. Ma bucur ca mai am cu cine schimba o vorba si ca pot obtine informatii despre drum. Din pacate aflu ca tocmai se intorc din drum, de fapt in fata nu mai exista drum, acesta se pierde in albia raului. Consult GPS-ul si vad ca totusi pe acolo e ruta. Baietii s-au intors dupa nici 200 de metri, eu sunt increzator si continuu totusi sa inaintez, am mai putine bagaje si bicla e usoara, la nevoie o iau pe umar.

Deja nu mai pot merge pe ea, traversez paraul, iar dupa 50 de metri de impins ma intalnesc cu niste ciupercari. Imi spun ca nici ei n-au putut merge mai sus.
E clar, drumul 709K a fost trasat de cartografi de birou. Si nu e prima data cand mi se intampla asta...
Si mai aveam doar 14 km pana la destinatie! Ca tiganu' la mal!

Primesc si o veste buna. La cativa metri de noi, un forestier abrupt si pietros urca de-a dreptul pe coasta muntelui. Daca o tin pe el si la iesirea din padure fac stanga ies pe Sureanu, chiar unde m-ar fi scos presupusul 709K. Din pacate e asa de abrupt si de greu de inaintat pe el incat imi consuma o gramada de energie.
Un Nissan Patrol a luat aceeasi teapa cu 709K. La indicatiile ciupercarilor o ia si el pe forestier. Nu-mi vine sa cred cand incaleca un pietroi de vreo 30 de cm inaltime, fara sa-l atinga.

Ma prinde si o camioneta cu cativa oameni in bena si se ofera sa ma duca pana sus. Multumesc, dar refuz, eu merg pe jos! Si ce-am mai regretat apoi ca n-am acceptat. Am urcat vreo 400m diferenta de nivel in vreo 3 kilometri. Epuizant.

Cand ies din padure ma opresc sa mananc, e trecut de orele doua. Iau 30 de minute pauza, pentru digestie si odihna binemeritata.
De aici urc direct pe pajiste, fara nicio serpentina. Urc in reprize mici, de cate 30-40 metri si opresc apoi cateva secunde pentru odihna. Am iarasi o perspectiva de ansamblu asupra Parangului.

 Dau intr-un drum ce urmeaza oarecum curba de nivel si merg pe el cateva minute, pana spre 1820 de metri altitudine. Apoi incep coborarea spre teleski-ul de sub Varful Sureanu.

Beau un suc la bar si aflu ca se construiesc trei hoteluri ceva mai jos, se trage curent, se fac investitii in turism deci. Intreb si de 709K. N-a auzit de drumul asta. Ma gandeam eu.
Si acum tot in coborare, pe macadam, pana  la Lacul Oasa. O placere, dupa cat am urcat!
La manastire Oasa incerc sa intru, insa afisul de pe poarta, care interzice accesul in tinuta indecenta (tricou si pantaloni scurti, pentru barbati) ma face sa renunt. Sunt destul de obosit ca sa ma reechipez cu hainele lungi. Fac doar cateva poze, din afara zidurilor.

Vreo sapte kilometri au mai ramas pana la cabana, pe conturul lacului, peste baraj si peste viaductul din imagine.

Pe la cinci sunt la cabana si aflu ca ceilalti s-au cazat si au plecat sa viziteze cetatile din zona Sebesului. Cer o alta cheie de la camera, insa mai exista niciuna. Ce sa fac pana se intorc ei? Dupa 69km de pedalat si impins la bicicleta pe munte, cu 1600m urcati, ce poate fi mai frumos decat cativa kilometri de pedalat pe lac, cu hidrobicicleta? Ha, ha!
Inchiriez una cu 15 lei pe ora si merg pana la baraj si inapoi.

Cand se insereaza revin si turistii din vizita si ne apucam de un gratar, cu Alex maestru de ceremonii. El a reusit sa parcurga si traseul de azi integral pe bicla, Obarsia Lotrului-Cabana Oasa, oricum mai usurel decat cel de ieri.

A TREIA ZI
        Aseara, pe la orele 12 eram deja in pat, desi n-aveam mare chef de somn, insa planuiam ca pe la 5:30 sa ma urc pe bicicleta, deci aveam nevoie de niste ore de somn.
Dimineata, cand suna ceasul, deschid un ochi si vad ca afara e bezna. Ma gandesc ca daca tot plec de unul singur macar sa pornesc cand se crapa de ziua, asa ca mai motai in pat pana spre sase si ceva.
La sapte sunt in fata cabanei, gata de drum. Soarele n-a rasarit inca de dupa munti si e tare frig. Din lac se ridica fuioare de ceata si raman agatate in varfurile brazilor, creand o atmosfera stranie. Nimic nu misca, pe sosea nu trece nicio masina.
Incarc track-ul pe GPS si pornesc. Imi indica 91km pana la Valea Macesului. Pedalez usor, sa ma incalzesc si sa ma acomodez cu saua, care ma apasa destul de rau.
Traversez viaductul si ma opresc pe baraj.

Ma uit la GPS si vad ca mai am 93 de km, cu doi mai mult ca la plecare... Mersesem in directie inversa, pentru ca ramasesem de ieri cu impresia gresita ca intrarea pe Valea Frumoasei e pe langa baraj.
O iau inapoi adaugand astfel inca patru kilometri la cei deja prea multi ai etapei de azi. Trec prin fata cabanei ramase in aceeasi amorteala si continuu pe Transalpina, spre  Obarsia Lotrului. Soseaua tine meandrele lacului, urcand si coborand usor.
Din pacate, paradoxal,  temperatura continua sa coboare. Singurele care sufera sunt degetele de la maini, care-mi cam amortesc in manusi.
La opt fara un sfert ajung la intrarea pe Valea Frumoasei si ma opresc sa mananc ceva, de dimineata n-am apucat, caci toata mancarea era la frigider, in sala de mese, iar aceasta era incuiata. Ma multumesc deci cu niste batoane de susan, caise confiate si cateva bucatele de glucoza. Sper ca la cabana careia i se face reclama pe panou sa pot bea un ceai cald si sa iau un mic dejun mai consistent.

Pararesc asfaltul si intru pe un forestier foarte bun, acoperit cu piatra marunta.Sunt doar trei grade celsius. Din cosurile caselor pe roti ale muncitorilor forestieri iese un fum care ramane cuibarit peste padure.
Pornesc intr-o urcare usoara, dar continua. Daca in primele doua zile retinusem profilul traseului, pentru azi nu-mi mai aduc aminte exact cum arata si asta nu prea-mi place, ca nu stiu la ce sa ma astept si cum sa-mi dozez efortul. Stiu sigur ca va fi o urcare lunga si dificila inainte de Voineasa, insa pana acolo n-am idee ce voi intalni.
Ma sperii binisor de cateva ori de vacile care pasc in desisul de pe marginea drumului si dupa cativa kilometri valea se largeste intr-o pajiste superba, scaldata in lumina ciudata a soarelui abia rasarit, ce transforma roua in ceata. Ma opresc si nu ma satur privind, imi vine sa chiui din toate puterile si chiar o fac, sunt singur in creierii muntilor.

Imi bat palmele, sa mi le dezmortesc. Sunt acum doar 1.6 grade si din fericire de acum incepe sa se incalzeasca.
Intru in curtea cabanei a carei reclama o vazusem pe Transalpina si plec dezamagit, ofera doar cazare. Completez atunci micul dejun cu ce mai aveam la rucsac si plec mai departe.

Incep sa urc tot mai abrupt, drumul serpuind pe coasta muntelui. Mi se pare ciudat ca, desi e un forestier, e plin de indicatoare rutiere, aproape fiecare curba fiind semnalizata. Exista indicatoare chiar si pentru locurile de refugiu...

Varful asta cred ca e Negovanu Mare (2135m). Sub el, in stanga, e Saua Steflesti, in care trebuie sa ajung eu. Pana acolo mai am ceva serpentine de urcat.

Ajung in sa si vad ca am castigat doar 400 de metri. Sigur nu a fost asta urcarea dificila pe care o vazusem pe harta. Si incep sa cobor. La inceput e foarte placut, dupa efortul depus la deal. Insa kilometrii se aduna, iar coborarea nu se mai sfarseste. Incep sa ma doara mainile acum, de la stransul franelor. Stau ridicat din sa, lasand bicicleta sa se miste libera sub mine. Pot cobori mai rapid asa si imi protejez si partea dorsala, deja destul de chinuita.
Ajung intr-o zona de exploatare forestiera si nu-mi vine sa cred cum s-au ras toti arborii. Apoi ne mai minunam ca o ia terenul la vale...
Vad din loc in loc niste cutii negre, de tabla, dar nu-mi dau seama la ce ar putea folosi.

Si tot cobor...
Intersectez diferite trasee turistice marcate, unul mergand chiar la Voineasa, insa urca peste Negovanul Mare si e estimat la 7-8 ore. Mai bine pe drum...
Si trec la doar 17 km de Paltinis. Ce m-ar fi tentat sa ma abat pe acolo, insa timpul nu-mi permite.

Pe malul lacului de acumulare Negovanu intru intr-o zona stancoasa, salbatica, in dreapta prapastia avand multe zeci de metri adancime. Din nefericire acolo si-au gasit sfarsitul doi piloti in Raliul Dunarii-Dacia, in 1984, iar un pic mai jos sunt mai multe cruci ale angajatilor hidrocentralei Negovanu, care au pierit tot intr-un accident de masina, in prapastia nemiloasa.

Cu exceptia unei scurte urcari, cobor continuu de la 1725 metri altitudine in Saua Steflesti. 1100m in 17 kilometri. E prima coborare spectaculoasa si parca fara de sfarsit a zilei.
In zona hidrocentralei ma intalnesc cu o doamna ce impinge bicicleta. Cred ca lucreaza acolo, insa aflu ca de fapt e in plimbare cu bicicleta. Plecase cu o zi inainte din Sibiu, innoptase la Sadu si acum cauta ceva trasee frumoase mai in munte, singura. Nu-mi vine sa cred. Respect!

Ies de pe DJ106P si fac drepata pe DJ105G. Sunt in plan, inca nu e amiaza si mai am doar 42 km de parcurs. Ma lamureste un localnic ca mai am o urcare lunga si dificila, care incepe chiar acum si apoi doar coborare.
E momentul pentru masa de pranz si pentru 30 minute pauza de siesta. Caut un loc umbrit, pe iarba si mananc bine si apoi ma intind, cu capul pe rucsac. Aproape ma ia somnul. Simt o relaxare placuta in tot corpul.
Cand ma urc pe bicicleta constat ca nu prea mai pot sta pe sa de durere. In zonele foarte pietroase ori ma dau jos, ori pedalez in picioare. Am aproape 1000 de metri de catarat. Drumul alterneaza pasaje abrupte cu unele mai relaxante. Ma opresc pentru odihna si poze in locurile umbrite, la soare simti ca te topesti.

Kilometrii se scurg tare greu, resimt oboseala ultimelor zile, insa cel mai tare ma deranjeaza saua. Trebuie sa o schimb, e foarte buna, excelenta in turele de o zi, insa apoi ma rupe.
Aproape de varf imi refac provizia de apa de la un izvor, dar nu  pot bea cum trebuie, e foarte, foarte rece.

Ajung pe la 1670 de metri si de acolo incep iar sa cobor. E doar ora doua si jumatate, o sa ajung prea devreme in Voineasa. Convenisem cu ceilalti sa ne intalnim in jur de 5-6, ei plecand sa se plimbe pe Transalpina, cu masina.
Coborarea, cel putin in prima parte a ei, e ceva mai dificila decat cea din Steflesti, mai inclinata si mai acidentata un pic, insa nu e nevoie sa ma dau jos de pe bicicleta decat pentru poze si de vreo doua ori ca sa-mi odihnesc mainile.  Sus, cum iau mainile de pe frana, cum accelerez ca din pusca. Vreo 15 km nu e nevoie sa dau nicio pedala. E a doua coborare de vis a zilei.

Pe la 4 fara un sfert sunt in centrul statiunii Voineasa.

Dau un telefon si aflu ca prietenii mei sunt in Petrosani, s-au plimbat si prin Defileul Jiului, iar acum vin catre mine, prin Obarsia Lotrului. Probabil ca la va lua vreo doua ore sa ajunga aici. In cazul asta n-are sens sa merg la vale, la Valea Macesului si sa-i astept acolo pe marginea drumului, ci o iau la deal, stiu o pensiune cu restaurant misto la iesirea din Voineasa, Zan se cheama. Ne vom intalni acolo.
Prind o masa mare pe terasa, la umbra si-mi comand niste bere sa ma racoresc. Pe la sase fara un sfert apar si ei si ne asezam cu totii sa mancam. Eu, cel putin, am o foame de lup.

Stau pe scaun nitel intr-o parte si sunt hotarat sa nu mai fac ture lungi cu saua asta. In rest am o senzatie palcuta de oboseala si multumire de sine. Noroc ca nu trebuie sa conduc eu masina, asa ca "Hai Noroc!".

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.