Catararea pe vulcan - Terceira (Azore), iunie 2013

        Terceira este o micuta insula vulcanica de 20 pe 30 kilometri, pierduta undeva in mijlocul Atlanticului. Face parte din arhipelagul Azore si se afla la aproximativ 1550 kilometri de capitala tarii, Lisabona.

Anul acesta mi-am petrecut vacanta de vara acolo si am profitat de ocazie pentru a face o plimbare cu bicicleta pe cel mai inalt vulcan, Santa Barbara (1021m).

Cum hotelul oferea gratuit biciclete pentru plimbare, intr-o seara am rezervat una pentru a doua zi. Amuzant e ca aveau doar biciclete de dama, insa si alea aveau doar dimensiune medie/mica.

Ei, macar au compensat dimensiunea mica prin greutatea sporita, 18 kile de fier mort. Adaugand la asta grupul de 7 pinioane, cu cel mare de 28 dinti si rampa medie de aproape 10% pe distanta de 12 kilometri, promiteau o "plimbare" interesanta...

Punctul de plecare l-am ales intr-un mic sat pescaresc Cinco Ribeiras, pe o terasa la cativa metri deasupra nivelului marii. Faleza poarta urmele revarsarilor succesive de lava, care de altfel au si facut ca insula sa se ridice din ocean. De altfel peste tot nisipul plajelor ale culoarea neagra.

Ca o paranteza interesanta, intregul grup de noua insule principale apartine Portugaliei, insa la inceputul secolului trecut a avut loc o eruptie, care a ridicat a noua insulita deasupra apelor. Si cine s-a grabit sa o ia in stapanire? Britanicii... S-au bulucit sa puna primii stetagul pe ea si erau tare mandri de noua cucerire. Insa dupa doar cateva luni o noua eruptie le-a ras de pe fata pamantului mandretea de proprietate.

Revenind la plimbare, fac o scurta inspectie bicicletei si constat ca nu prea am ce regla la ea, e nou nouta. Ridic saua cu cativa centimtri peste maximul recomandat, insa pozitia de pedalat ramane destul de ghemuita, n-am ce-i face. Ma bucur de cerul acoperit, cum e mai tot timpul in Azore, care ma va proteja de soare.

Dupa doar cativa metri de pedalat sunt nevoit sa folosesc raportul minim, ca sa pot urca soseaua cu asfalt peticit. Ma strecor printre garduri facute din pietrele scuipate de vulcan. Se pare ca acestea sunt un material de constructie excelent, gasit din abundenta si care e folosit la orice, de la garduri la grajduri si chiar case. Densitatea pietrelor e foarte mica, te simti un Hercule cand poti ridica ditai bolovanul deasupra capului. Incorporand mult aer, devin un excelent izolator, ca sa tina de racoare, ca zapada nu au vazut niciodata pe acolo.

Casele au un stil specific, majoritatea fiind acoperite cu tigla si vopsite in alb. Din cauza brizei incarcate cu vapori marini locuitorii isi fac o ocupatie permanenta din a revopsi exteriorul locuintelor, oriunde mergi pe insula gasesti cativa care se ocupa cu asa ceva.

Ies intr-un drum mai important, bine ingrijit, care inconjoara insula de-a lungul tarmului si merg cativa kilometri pe acesta pana in localitatea Santa Barbara.

Ca am amintit de drumuri, nu pot sa trec cu vederea infrastructura impresionanta ce a fost construita aici. Desi e mai mica decat Bucurestiul, un drum expres traverseaza insula. Iar acesta e de fapt construit la profil de autostrada, cu viaducte, sensuri de mers separate, banda de urgenta. Singurul lucru care nu-l face autostrada adevarata e ca atunci cand intalneste localitatile din drum, are sensuri giratorii, pentru acces. Jos palaria!

In Santa Barbara fac stanga si de aici incepe distractia. Drumul e inclinat rau si nu mai am nicio sansa sa mai pedalez din sa. Ma ridic in pedale si apas cu toata forta pe ele, mi-am propus sa nu imping deloc bicicleta pana sus. In acelasi timp ma gandesc ca n-ar fi deloc indicat sa rup lantul. Componentele bicicletei sunt de nivel destul de scazut si nu stiu cand pot ceda.

Am urcat pana acum vreo 200 de metri si ma opresc sa-mi trag putin sufletul. Ma simt supravegheat.

Cum "de unde"? De aici...

Cred ca e singurul catel dragut vazut pe insula, in rest cam toti au un fel de ciobanesti de-ai lor, da' urati rau. Seamana cu niste hiene si sunt purtati de stapani in bena camionetelor. Acestea sunt foarte populare aici si sunt folosite in special la caratul laptelui. Cel de mai jos nu e chiar printre cei mai fiorosi vazuti de mine, insa m-a speriat putin cand a sarit pe gard la doar un metru de mine.

Numele strazilor sunt toate asternute pe placute de faianta, in nuante de albastru. Curand ajung in dreptul ultimelor case si asfaltul e inlocuit de piatra cubica.

In spatele meu cerul, norii si oceanul se contopesc intr-un tot nebulos fara o demarcare clara intre elemente.
Chiar si parcelele de teren agricol sunt separate de garduri din roca vulcanica.

Dupa o zona foarte inclinata fac iar o pauza. Verific bicicleta si constat ca, desi schimbatorul de pinioane mergea destul de precis, acesta nu ajungea sa duca lantul pana pe pinionul cel mare. Deci jumatate de traseu l-am urcat pe cel de 26. Iar foaia cea mica are 32 de dinti. Fir-ar sa fie!
Reglez schimbatorul si deja se simte diferenta.

Si bine ce bine mi-a prins, caci drumul e din ce in ce mai abrupt pe masura ce ma apropii de varf. Foarte rar mai pot sta pe sa.

Am cativa metri de respiro, cand traversez o sosea. Indicatorul imi confirma ca sunt pe drumul cel bun. Ma ajuta, caci mi-am uitat GPS-ul in camera de hotel. Regret doar ca astfel n-am putut vedea ce inclinare a avut drumul in unele sectoare.

Doar ce am traversat si ma trezesc blocat de o cireada de vaci. S-au speriat de mine si cateva minute au refuzat sa mearga mai departe, nelasandu-mi nici mie loc sa ma strecor pe langa ele.

Copii care le manau aveau 13-14 ani, asta nu-l impiedica pe baiat sa conduca tractorul.

Intru intr-o padure de brazi care arata un pic altfel decat cei de la noi, sunt foarte verzi, iar tulpinile au o nuanta de portocaliu.
Pedaland doar in picioare, pe o bicicleta asa de mica, am senzatia ca merg pe un monociclu. Chiar mi-e dor de bicicleta mea!

Urcarea nu slabeste deloc, insa drumul e tot mai frumos.

O "fereastra" in linia copacilor imi permite sa zaresc din nou oceanul. Sunt la marginea unei poienite unde sunt crescute mai multe vaci. Aceasta e o ocupatie de baza in insule, favorizata si de iarba foarte verde si grasa, ce creste pe solul vulcanic, bogat in nutrimente si bine udat de ploi.

 

Verdele padurii e de un fraged aproape ireal. Curand brazii lasa loc vegetatiei premergatoare golului alpin. Am remarcat ca etajele de vegetatie sunt mult mai scurte aici.

Oceanul are culori diferite in functie de unghiul in care cade lumina. Ce se vede in panorama nu e o aberatie cromatica chiar asa arata in realitate.

Peninsula din departare e o rezervatie, Monte do Brasil, dar care este deschisa pentru vizitare si ofera privelisti interesante.

Dupa nori se zaresc alte doua insule din arhipeleag, St Jorge si Pico, ultima detinand si cel mai inalt vulcan din zona, 3200 metri altitudine, insa accesibil doar cu pasul.

Dupa alte serpentine destul de abrupte, o pauza de odihna printre floricelele de pe marginea drumului e binevenita.

Mai sunt doar 1000 de metri pana in varf. Probabil se organizeaza ceva competitii pe acest traseu, ultimii trei kilometri sunt evidentiati prin marcaje pe asfalt.

 O ultima rampa mai serioasa si antenele radio din varf apar de dupa un damb.

Gata, am razbit! Sunt pe varf! 1021 metri ascensiune nu sunt mare lucru, insa facuti in doar 12 kilometri si cu o bicicleta prea putin potrivita mi-au parut cu mult mai multi.

In plan indepartat se poate observa un con vulcanic partial prabusit in mare, Ilheus das Cabras.
Daca plafonul de nori n-ar fi fost atat de jos cred ca ar fi fost posibila o vedere asupra intregii insule, insa ma declar multumit si cu atat, caci cu o zi inainte, cand facusem acelasi drum cu masina, nu vedeam la mai mult de 20 de metri departare, din cauza cetii.

Dupa o ora de delectare cu un peisaj de care nu am parte prea des, ma intorc pe acelasi drum si rezist cu greu tentatiei de a da drumul cum trebuie la frane pe coborare. Totusi nu vreau sa am vreo surpriza acum cand nici macar casca nu o am cu mine.
Si iata si motivul pentru care am ajuns in Azore... :)

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.