Turul Haghimasului (Hasmasului), august 2014

        Saptamana ce a urmat turei la Bisericani s-a scurs ca un pocnet de degete. N-am apucat sa mai bag niciun antrenament si deja priveam ingrijorat / resemnat spre week-end si traseul dificil pe care mi l-am propus. Anul asta n-am apucat sa ies deloc cu bicicleta si resimt lipsa de antrenament si de obisnuinta cu saua. Stiu ca Muttley (Daniel) si nrvant (Adrian) stau mult mai bine la acest capitol si mi-e cam teama ca o sa raman de caruta. 

 Aranjez cu baietii o plecare foarte matinala pentru a-mi da o sansa sa termina tura de 80 km si 2300 metri ascensiune totala, majoritatea offroad sau pe forestiere.

La 6 dimineata ne intalnim in centrul orasului Piatra Neamt si plecam cu masina mea catre Bicaz. Parcam la intersectia cu drumul spre satul Damuc (pe acolo planuim sa ne intoarcem, mai pe seara) si fix la 7 A.M sarim pe biciclete.

 Soarele inca nu a intrat pe vale si e cam racoare, motiv sa pedalez intr-un ritm un pic mai alert decat cel "de incalzire" pe care mi-l propusesem initial. Drumul e pustiu, rar ne intersectam cu vreo masina si cei cativa kilometri de asfalt in urcare usoara se scurg repede. Mergem grupat si povestim cate ceva in asteptarea zonelor spectaculoase.

 GPS-ul ne arata ca trebuie sa facem dreapta pe un forestier pietruit. Chiar la intersectie gasim un izvor amenajat, din care ne improspatam rezervele de apa. Ma spal putin pe fata si reusesc sa-mi uit ochelarii pe una din mesele de lemn, insa am noroc si-i regasesc tot acolo peste cateva minute.

 Incepem sa urcam din ce in ce mai accentuat, apar primele serpentine, apare si senzatia ca nu mai am aer suficient. Raman un pic mai in urma, pastrand un ritm pe care pot sa-l sustin. Stiu ca dupa o vreme o sa ma simt mai bine si o sa-mi recapat capacitatea de efort. Desi fizic nu ma simt extraordinar, am un chef nebun de munte, de pedalat, de descoperit locuri noi.

Din spate se aude un motor tragand din greu. Un Aro se opreste in dreptul nostru. Ne interesam de traseu, dar numele varfurilor pe care le luasem de pe harta nu prea-i spun mare lucru celui de la volan. Doar de muntele Fighes auzise si ne-a dat cateva detalii despre ce ne asteapta.

Muttley rade o tigara, de imprumut, intr-o poienita insorita in mijlocul careia o casuta de vara transpira aburi la fel ca si noi. Ne zvantam un pic si mancam niste pere  delicioase, din vreo gradina culese de Adrian, ca prea erau bune.

 Scurt dupa asta iesim din padure si pare ca am ajuns pe un platou plin de cocoase, pe care drumul se ambitioneaza sa le urce si sa le coboare. In lumina diminetii peisajul arata extraordinar. Fanetele lasa loc apoi catorva case, langa care regasim parcat "Duster-ul". Initial ne-am amuzat de abtibild-ul respectiv, insa am aflat ca asa s-a numit o serie de masini Aro din care facea parte si respectiva...

O mica ferma de vacute il provoaca pe Muttley la un dialog. Si onomatopeele ii ies atat de bine incat cativa vitei se napustesc catre gard, raspunzandu-i la chemare. Il intreb daca stie sa faca si ca ursul, iar daca stie mai bine sa se abtina, n-as vrea sa aibe si cu el acelasi succes...

Iesim din catun si drumul se transforma in poteca pietroasa. Continuu o perioada impingand la bicicleta. La fel si Adrian. Numai Muttley se ambitioneaza si ramane inca o vreme in sa. Un izvor ne improspateaza si parca indeparteaza un pic dogoarea soarelui de vara.

 Care o fi mai sanatoasa? Bineinteles, e retorica intrebarea.

 

Aproape ajunsi in culme ne rotim privirea si nu ne vine sa credem cat de frumoase sunt locurile. Bine, eu sunt calator aici, insa Mutley e la doi pasi de locurile unde a crescut si habar n-avea ce comoara are langa casa.

 De cealalta parte a culmii ne astepta o surpriza. Cai semi-salbatici! Si au alergat in fata noastra cateva sute de metri, nedorind sa paraseasca poteca sau poate placandu-le compania noastra.

Mergem pe curba de nivel si apoi ajungem la o prima coborare mai lunga. Doar ce ne lansam la vale ca si vedem jos miscare si auzim zgomotele caracteristice. Sunt ciobanesti din aia cat vitelul. Si ne ies in intampinare: 1, 2, 3, 4..., treisprezece, paisprezece!!! Tin spray-ul cu piper aproape, dar la asa turma nu cred ca m-as incumeta sa-l folosesc. Noroc ca apare ciobanul si oricum nici cateii nu aveau mare chef de scandal, asa ca o dam la pace.

- Nene, dar ce faci cu atatia caini?!?Ai si oi (nu se zareau din poteca)?

- Pentru animale...

Si asa am aflat ca mai sunt si lupi in muntii astia, si ursi...

Un alt varf urcat ne aduce o noua priveliste deosebita. De cealalta parte a poienii vad un indicator, care mie imi aduce tare mult cu unul dintr-o statie de autobuz. Ma duc sa vad "programul curselor".

Asa arata.

Deci suntem pe unul dintre multele varfuri pe care le vom atinge sau pe langa vom care trece foarte aproape azi: Ciurgaului, Poiana Izvoarelor, Fighesului, Smochinului, Licas, Pangarati, Medies, Piatra Lunas, Haghimasul Mare, Ucigasului, Suhardul Mic. Si se vede ca suntem abia la inceput...

 

Hai la fragi si la zmeuraaaaa! Adi si Daniel nu se mai desprindeau de zona lor.

Ne apropiem de civilizatie si o Corsa cu garda inaltata e primul semn. Apoi apar si altele, mai putin placute. O zona in care padurea a fost rasa. Am inteles ulterior ca a fost o doboratura de vant acolo, dar ca s-a recoltat si in plus fata de aceasta. Oricum ar fi fost, arata deplorabil zona.

Iata si unul dintre cele mai frumoase indicatoare pe care le-am vazut prin muntii nostri. Suntem pe drumul cel bun.

Dupa o portiune pe curba de nivel, unde intalnim alta turma de oi si alti caini, bineinteles, incepe o coborare prelunga. Finalul ei e anuntat din timp de larma multimii ajunsa cu masinile in Pasul Pangarati. Coborand catre pas si chinuindu-ma de ceva vreme setea, nu vorbeam decat despre bauturile pe care o sa le luam de la tarabe si ce sa alegem dintre bere, bere radler sau cola. Crunta fu dezamagirea noastra cand acolo se vindeau doar leacuri babesti, miere si alte prostii.Si abia ma decisesem la radler... Asta e unul dintre regretele turei,

Dupa o masa bogata si o siesta care au durat vreo ora intreaga, ne miscam din nou. Direct din asfalt incepe urcusul serios, care insa ne resplateste curand si ne ofera si o idee despre ce va urma. Cu fortele refacute abordam optimisti rampele noi.

O noua defrisare masiva apare ca o rana a padurii, in stanga noastra, si mai strica peisajul, ca prea ne incantase pana atunci.

Piatra Lunas isi arata profilul spectaculos fix in fata noastra. In varful ei e o cruce micuta, probabil la capatul unui traseu de catarare alpina.

O depasim si, pentru prima data, avem vedere directa la Uriasul Moldovei, Ceahlaul, care-si inalta piramida prin ceturile dupa amiezei.

Coborarea urmatoare ma face sa-i invidiez pe colegii de tura, care merg pe full suspensions, pe la jumatatea ei trebuind sa ma dau jos de pe bicicleta, din cauza inclinarii si a pietrelor.

Si am ajuns pe-un Picior de Plai, pe-o Gura de Rai, insa aici e doar ciobanul ungurean, care nu stie o boaba romaneste sau nu vrea sa o vorbeasca. Il lasam in oile lui si plecam spre Refugiul Hasmas, care se zareste in poiana, insotiti de latratul dulailor.

Refugiul se prezinta intr-o stare foarte buna. Ne amuzam ca cineva a incercat sa stearga inscriptiile in maghiara.

Si incepem sa impimgem la biciclete, iar apoi sa le luam pe umar, caci e tot mai abrupt, mai pietros si mai sufocant de cald. Nici poteca nu prea e. Fiecare isi croieste drum pe unde i se pare mai bine. Cred ca mai bine de jumatate de ora ne-am chinuit pe aceasta bucata.

Muttley mai are putin si cedeaza nervos. Tenul deschis la culoare il face sa sufere mai mult decat noi sub arsita.

Cu chiu cu greu ajungem sus si pare ca ne-a ajuns si oboseala. Ne bucuram ca intram in padure, macar va fi racoare si umbra.

Printre crengi vad cu coada ochiului o silueta inchisa la culoare si amenintatoare. 

- Ursu', baaaa!

Din fericire era doar o buturuga cu forma stranie.

Iesind din padure ajungem intr-o zona cu deschidere ampla, care mie mi-a placut cel mai mult din toata tura. Suntem imediat sub varful Haghimasul Mare (1792m), noi fiind pe la 1700. Catre vest avem un horn spectaculos si adanc. In fundul vaii, undeva ascuns de brazi, se scurge un paraias firav, ce abia a izvorat de cativa kilometri. Este Oltul, captat pentru prima data in lacul de acumulare Mestecanis, langa orasul Balan.

Dupa ce ne saturam de poze si de admirat zarile, ne prinde iarasi mirajul, Fata Morgana a turei de azi, BEREA! Suntem aproape de cabana Piatra Singuratica si aici trebuie sa ne putem racori! 

O lunga coborare pe iarba unde bicla imi fuge in toate directiile ma face sa ma gandesc serios la a renunta la anvelopele ultra usoare, dar fara mare aderenta (Kenda Karma) si sa le inlocuiesc cu ceva mai greu, dar care sa-si faca treaba. Hmm... Vreau sa schimb si saua si parca imi place mai mult cu full suspensions... Dar n-am chef sa o iau de la capat cu reconstructia bicicletei, asa ca saua si anvelopele vor trebui sa-mi fie suficiente!

La capatul coborarii aruncam in urma o privire si iata-l, e Hasmasul, cel mai inalt varf al masivului. Daca am fi avut ceva mai mult timp ar fi meritat sa ascundem bicicletele undeva si sa ne abatem vreo jumatate de ora pana pe varf. Poate alta data.

Si sa vezi fatalitate! Cumva reusim sa trecem pe langa cabana fara sa ne dam seama unde e. Probabil era undeva in dreapta drumului nostru pe aici pe undeva.

In loc de bere rece primim o catarare dura, cu bicla pe umar, pe o poteca stancoasa si iesim undeva deasupra coltilor din poza de mai sus. Asta e punctul cel mai greu al turei, suntem obositi si un pic frustrati.

Insa fiecare spartura in valul padurii are darul de a ne umple din nou de energie. Pentru privelistile astea am batut drumul. Iata Oltul si Hasmasul, acum ceva mai indepartat.

Ne uitam din ce in ce mai des la ceas. Imi amintesc ca pinkbike ne-a zis ca ar fi bine ca pana la 6 sa iesim din traseul de creasta (banda rosie) si ne cam apropiem de ora limita.

Urcusul se termina, mergem pe sub o creasta in varful careia e o cruce mai mare. Nu mai avem timp sa urcam pana acolo, asa ca tinem poteca. In fata se vad doar culmi mai domoale, de inaltimi mai mici. Deci de aici si pana la drumul de macadam o sa avem doar de coborat. Cel putin asa am sperat, insa un ultim push bike, pe iarba, ne aduce aminte ca azi nu ne-a fost usor.

Impreuna. Azi am mers toti trei in acelasi ritm, mi-am revenit si eu usor - usor, nu ne-am asteptat unii pe altii si asta a fost placut. Acum chiar ma simt excelent, am chef de pedalat si certitudinea ca voi termina tura.

Si am ajuns la drumul forestier, in extremitatea sudica a traseului. De acum ne vom tine de el, fara prea mult urcus.

Impart cu baietii niste stafide in ciocolata care fac minuni pentru rezervele noastre de energie. Pedalam sustinut si ne oprim doar cand trebuie sa ocolim prin padure cateva zone innoroite rau.

Am ramas toti fara apa de ceva vreme si gaturile ne sunt uscate. La Trei Fantani batem la o poarta si suntem serviti cu cateva carafe de apa pe care le bem cu nesat.

Inserarea se asterne usor. Pedalam repede, tot mai repede pe falsul plat, usor descendent. 

Intram in niste chei, pe valea Bicajelului si ne apropiem rapid de punctul unde ar fi trebui sa traversam o culme de vreo 250 de metri inaltime, catre Damuc si apoi doar la vale, pana la masina. Asa trasasem initial track-ul pe GPS. Alternativa ar fi fost sa tinem drumul pe malul apei, tot la vale, pana in drumul national Lacul Rosu - Bicaz.

 Eu as fi facut dreapta, simteam ca mai am energie si parca nici nu-mi doream sa se termine tura. Muttley ar fi mers inainte, iar Adi era nedecis.

Hai inainte atunci, ca ajungem mai usor! Oho si cat ne-am inselat cu alegerea asta! In loc sa urcam acei 250 de metri, am urcat vreo 700, caci am iesit la DN fix in varful muntelui, adica la Lacul Rosu!!! Ultimii metri chiar au parut ca nu se mai sfarsesc.

Dar a venit si rasplata efortului suplimentar. Aprindem farurile (cine are - Adi n-are) si pornim in goana nebuna la vale, pe asfalt. In Cheile Bicazului e bezna totala, merg repede, cu Adi "la coada". O coborare de vis de aproximativ 13 km.

Avantajului unui far puternic, cum este al meu (1600 lumeni), e ca masinile care vin de dupa curba vad lumina si nu se baga sa taie curba, cum s-a trezit Muttley cu una in fata. Merg fara grija deci.

La orele 21:00 regasim masina si ne prelingem pe banchete...

Deci 14 ore, 89 km, 2890 metri urcati, conform Bikemap si vreo 3600, dupa Strava. Greu, insa o tura adevarata de MTB!

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.