Pades - Izbucul Cernei - Cheile Butii - Cheile Scocului - Pestisani - Pades, septembrie 2014

        Intr-un an in care mi-am gasit cu greu timp pentru plimbarile cu bicicleta mi s-a ivit pe neasteptate ocazia de a mai face o tura "mare", chiar la final de sezon. Si cum finalul de sezon e al Olteniei de cativa ani incoace, atunci hai in Oltenia!

E sfarsit de septembrie si inca e frumos afara, desi dimineata e frig, iar ziua s-a cam scurtat. Planul e insa ambitios si un pic cam nerealist din punct de vedere al kilometrilor pe drumuri de munte, care ar fi in jur de 130, cu peste 2500 metri de urcare totala... Insa tin la el si merg pe ideea ca il voi adapta la fata locului.

Aranjez intalnirea cu ClaudiuXYZ, care e de nadejde ori de cate ori ma abat prin partea asta de tara. Freamat de nerabdare sa pedalez pe traseul asta indelung explorat pe harta si printre prietenii biciclari. Multumesc, A_mic, pentru informatii si recomandari!

Sambata, la orele la care unii inca mai fumega prin cluburi, pun bicla pe masina la lumina a milioane de stele. Dintotdeauna m-a fascinat cerul din satul meu de la "tara", pierdut intre dealuri. Cateva momente zabovesc privindu-l. E liniste. Urechile mele poluate zilnic de zgomotul orasului nu o pot percepe cum trebuie, asa ca tiuie ca nebunele.

In cateva minute deja sunt la volan, am de condus vreo 60 de kilometri pana la Pades, locul de intalnire cu Claudiu. 

E Padesul lui Tudor Vladimirescu si cum sunt pentru prima data aici, vreau sa-i vizitez monumentul inainte de a pleca spre munte. 

Ajung cu putin inainte de 6, e intuneric inca. Claudiu intarzie putin. 

Ca sa nu stau degeaba, caut un loc unde sa lasam masinile. Ies pe un drum de tara, cam denivelat si pe care merg un pic cam tare. La un moment dat aud o bufnitura puternica. Imi sta inima in loc, stiu ce s-a intamplat, insa nu vreau sa cred ca e adavarat: cu ochii la stele, n-am verificat prea atent prinderea bicicletei in noul suport de plafon, de pe masina mea cea noua. Si iata ca bicla s-a desprins din bratul lui, iar acum atarna pe o parte, prinsa doar de roti. Si a cazut "bine", cu pedala mi-a facut o indoitura cat o palma in tabla. Of, fir-ar sa fie el de ghinion, ca prea ma simteam bine!

Incerc sa uit cat mai repede evenimentul, intre timp soseste si Claudiu si ne urcam pe biciclete (slava Domnului, ea n-a patit nimic!). E frig rau, noroc ca pedalam pe o usoara urcare si ne incalzim repede. Valea se ingusteaza usor si curand intram in zona de munte.
Prin fata portilor curge un parau cu debit destul de consistent, a carui albie a fost amenajata. Are o apa de cristal, cum nu cred ca am mai vazut in Romania, unde santurile sunt mai degraba pline cu balti puturoase si gunoaie.

Inaintam pe cursul raului Motru, spre Closani. De acolo incepe urcarea primului pas de traversat, catre valea Cernei, spre nord. Apoi va urma cel de-al doilea, Pasul Jiu-Cerna, spre vest si cel de al treilea, pe langa Varful Nedeiuta, spre sud, inchizand astfel cercul.
Deocamdata mai avem parte asfalt pana la lacul de acumulare Valea Mare si inaintam binisor.
Niste camioane militare zac abandonate la marginea drumului. Nu gasim nicio explicatie a prezentei lor in zona.

Dupa lac asfaltul face loc forestierului si incepem sa urcam ceva mai abrupt. Cand ne oprim intr-o poienita ca sa mancam ceva, ies aburi din bluzele noastre.

Traseul e marcat interesant, cu indicatii pentru toate tipurile de calatori, auto (4x4), biciclisti si pietoni.Mi se pare o initiativa interesanta.

Pana sus drumul continua prin padure si nu e prea bogat in privelisti. Ne intalnim doar cu cateva camioane incarcate cu lemne. Pe la 1000 metri atingem altitudinea maxima si coboram catre valea Cernei, in serpentine destul de stranse la inceput. Am traversat primul pas al zilei si constat ca sunt cam in urma planului, e deja 11:30AM.
La Izbucul Cernei ne amintim cu placere de tura Petrosani-Herculane, care ne-a adus in aceste locuri pentru prima data. N-avem vreme sa mai vedem de aproape izbucul si moara, asa ca plecam voiniceste pe a doua catarare a zilei.

Aproape 700 de metri diferenta de nivel si o multime de serpentine ne despart de pasului Jiu-Cerna. Constatam fara prea mare uimire ca nu s-a mai lucrat deloc la asfaltarea DN66A, mai cunoscut si ca "Drumul lui Basescu". Acum cativa ani fostul presedinte avusese o ambitie personala cu modernizarea acestui drum, insa doar partial finalizata, pe sectorul Petrosani - Canton Campusel.
In cel mai spectaculos punct al urcarii, deasupre unui perete vertical de cativa zeci de metri facem posas. De sus se apropie un Duster si intram in vorba cu soferul. Ne intreaba daca stim ceva despre un bulgar, care ar fi cazut cu motorul in hau cu doar cateva saptamani inainte. Nu stiam si ne apropiem cu teama de marginea rapei cautand urmele accidentului. Nu putem vedea fundul vaii si-l credem pe cuvant pe sofer. Dumnezeu sa-l ierte pe motociclist, cu siguranta n-ar fi putut supravietui acelei caderi. Aici s-a intamplat nenorocirea, greu de imaginat cum, caci curba e destul de larga si vizibilitatea e buna...

Pe ultimii metri ai urcarii evitam in ultimul moment o mica vietate care incremenise atunci cand ne-am apropiat: o salamandra ce adoptase pozitia de exponat la Grigore Antipa. Am mutat-o usurel pe marginea drumului si abia atunci s-a miscat un pic.

Pasul e aproape, ne imortalizam in varf si pornim repede la vale, sperand sa mai recuperam din intarziere. Nu sunt foarte obosit, insa incepe sa ma deranjeze destul de tare fundul, de la apasarea seii. Ma ridic in picioare, ca sa-l mai menajez un pic, dar nu prea ajuta. Mai de folos ar fi fost cateva iesiri in plus anul asta.

Daca pana acum ne-am tot temut de ploaie din cauza cerului acoperit odata trecuti de partea cealalta a muntelui avem parte de un soare placut, dar incepe sa bata destul de tare vantul din fata, in lungul vaii.

Ajngem la asfalt si trebuie sa pedalam vartos la vale, ca sa invingem vantul potrivnic.
Pe masura ce ne apropiem de Cheile Scocului, unde ar trebui sa facem dreapta pe forestier, sunt macinat de ganduri despre cum sa continuam tura.
E ora 3, pe la 6 se intuneca, deci ar mai fi cam 3-4 ore disponibile sa traversam ultimul munte, iar  apoi am putea continua si la lumina farurilor vreo 30-40 de kilometri, pana la masini. Asta ar presupune alti aproximativ 700 de metri de urcat, dar marea problema o reprezinta doua sectoare de drum pe care le-am trasat doar dupa poza de satelit si despre care oricat am cautat informatie, nu am putut gasi. Ma refer la km 76-78 si 80-88 ai track-ului GPS. In acele zone ar putea fi orice: drum forestier, poteca, vale de rau inaccesibila, lastaris sau vreo rapa.
Grea decizie, mai ales ca m-am fript de multe ori cu "drumuri" vazute pe satelit si care nu erau deloc accesibile, nici macar cu bicicleta in spate.
Imi doresc sa termin tura azi, mai ales ca maine ar trebui sa conduc 300km spre casa, dar nici nu vreau sa risc sa petrec noaptea pe munte. In aceasta perioada temperatura scade pana la doar cateva grade peste zero, nu-i de glumit. Daca am fi fost siguri ca putem traversa cele 2 bucati de drum n-am fi ezitat, insa in conditiile date am ales sa innoptam la Cabana Cheile Butii, aflata la doar 7 kilometri in aval de Cheile Scocului, pe valea Jiului de Vest.
Traiesc totusi un regret ca nu am putut face tot traseul intr-o zi. Poate daca l-am fi incercat mai in vara, beneficiind de vreo 2 ore de lumina in plus, am fi avut alte sanse.
Fiind week-end, intrebam cu teama daca mai sunt camere libere si, cu noroc, o luam pe ultima disponibila. Restul cabanei e inchiriat de o multime de motociclisti destul de bine trecuti de prima tinerete.

A doua zi ne sculam pe la 5 si pe la 5:30 ne indreptam din nou spre Cheile Scocului. E un frig crunt, iar Claudiu e cel mai afectat, si-a lasat pantalonii lungi la masina. Bine macar ca nu mai bate vantul.
E atat de bezna imprejur incat nu ma pot abtine sa acopar cu palma lumina lanternei. Parca am fi intr-un experiment din ala senzorial, cand ti se astupa ochii si urechile, nu vezi si nu auzi nimic. Ciudata senzatie!
Dau drumul la lumina inainte sa ne trezim in sant si mai repet experienta inca o data. Nu stiu cat l-a incantat asta pe Claudiu, insa mie mi s-a parut interesanta experienta.
Tot pe intuneric facem stanga pe forestier, strapungand peretii de stanca ai Cheilor Scocului.
Infrigurat, n-am stare pentru o poza cu expunere lunga, asa ca ma multumesc cu ce prind la lumina farului. E chiar iesirea din chei.

Urcam mai abrupt acum. Noroiule e destul de lipicios, insa nu se aduna pe cauciucuri, n-avem probleme la inaintare.
Incep sa se iveasca zorile. Trecem pe langa un canton forestier din cosul caruia iese un fuior de fum. Ce cald si bine trebuie sa fie in interior...
Ma uit pe harta. Suntem la confluenta dintre Nedeia si Nedeiuta.
Drumul din stanga pare sa mearga mai mult in munte, dar stiu din poza de satelit ca se termina intr-o mare expolatare de padure, pe un versant inclinat. Nu e ceva de dorit sa traversezi cu bicicleta in spate.
Drumul din dreapta dispare mai repede sub vegetatie (sper ca e doar ascuns de arbori!), insa are o
iesire decenta chiar la stana Nedeiuta. Sper ca e folosit de ciobani, asa ca asta e varianta pe care o alegem. Nu prea se mai poate pedala, un buldozer a incercat sa indrepte suprafata, insa e tot un pamant jilav amestecat cu nisip si pietre, destul de inclinat pe unele portiuni.
Mai impingand, mai pedaland, tot sper sa nu zarim dupa urmatoarea curba capatul de drum.

Si avem noroc, forestierul iese din padure si se uneste cu acel drum de acces la stana pe care-l observasem cand am desenat traseul. Se traveseaza paraul si se incepe o urcare foarte abrupta si pietroasa.
Pana aici se putea ajunge si cu un auto 4x4, insa raul a muscat serios din mal iar drumul e ingustat foarte mult.

Impinsul si caratul bicicletelor la deal ne cam lasa fara suflare. Ne oprim des si ne relaxam privind Retezatul, ce se dezvaluie tot mai larg in spatele nostru si valea pe care am urcat.

Ajungem la stana si constatam ca e parasita de putina vreme. Toate acareturile au ramas la locul lor. In caz de nevoie se poate folosi ca refugiu de altitudine.
Doua morminte simple ne capteaza atentia. Sunt ale unui cioban si al bacitei lui. Aici au trait probabil intreaga viata si tot aici isi odihnesc acum oasele.

Mai avem de escaladat o ultima cocoasa si ne zorim un pic, sa prindem rasaritul pe varf.
Privelistea ne lasa fara cuvinte, insa vantul puternic si inghetat ce vine dinspre vale nu ne da pace si ne trimite sa ne adapostim dupa culme. Dar parca nu ne-am da dusi... Cred ca sunt cele mai frumoase imagini ce mi-au ramas intiparite in minte din turele de bicicleta. In spate ramane Retezatul, masiv si intunecat, in dreapta culmea mangaiata de soare a Oslei.

Curand razele mult asteptate ne rasfata si pe noi pret de cateva minute, inainte sa fie acoperite de plafonul foarte jos de nori. Spre sud, ghicim orasele aplatizate de ceturi. Probabil e vorba de Targu Jiu si de cateva sate. Suntem pe Varful Nedeiuta, la putin peste 1600 metri altitudine.

Un indicator ne atrage irezistibil. Speram sa fie lizibil caci acum urmeaza a doua bucata de traseu incert si orice informatie in plus ne va fi de folos.

Si e exact ceea ce cautam. Macar de o poteca de picior tot vom avea parte pana cand vom atinge Valea Bistritei. Pentru inceput plutim la vale pe un forestier tapetat cu cel mai dens si neted gazon.

 
In viteza il aud pe Claudiu strigand sa ne oprim. A observat ceva interesant: afine. Si nu oriunde, ci intr-un relativ proaspat rahat de urs.
Cum nu avem apucaturile lui Bear Gryls, nu gustam delicatesele, ci doar ne multumim sa ne dam cu parerea despre cand va fi umblat Mos Martin prin zona. Pipai instinctiv butelcuta cu piper sub presiune si ma asigur ca pot ajunge la ea rapid.

Drumul cel bun se infunda intr-o alta stana parasita sau mai bine sa-i zic porcarie. Sute de metri patrati sunt ramati serios si asta ne "ajuta" un pic sa pierdem drumul. Il regasim dupa cateva minute, insa nu e chiar traseul desenat de mine anterior si de care ne indepartam constant. Adoptam noua varianta pentru ca aceasta e cea care urmeaza marcajul turistic de pe varf.
Destul de multe pietre nefixate si portiuni inclinate ne impiedica sa lasam franele libere, dar forestierul e suficient de bun cat sa ramanem in sa. Pierdem rapid altitudine si odata cu asta temperatura e din ce in ce mai placuta. Bistrita incepe sa se auda rostogolindu-se printre pietrele din vale. Chiar inainte de rau drumul e rupt rau de ape. Pietre de jumatate de metru in diametru sunt ingramadite pe fundul ravenei. Punem bicicletele pe umar si coboram cu atentie. Pe aici cred ca doar un super offroader ar putea trece, e cel mai dificil segment.

Ne uitam unul la altul si suntem de acord ca am facut bine ieri ca nu am continuat traseul. Desi e accesibila intreaga ruta, efortul ar fi fost mult prea mare. Ne-ar fi prins noaptea inainte sa fi ajuns pana aici.
De acum tinem cursul Bistritei. Drumul e usor, insa e plin de balti si de apa ce curge din munte.

La km 88.5 ne intersectam cu un drum ce vine din stanga. Pe acolo marcasem eu traseul, dar nu am cum sa stiu daca varianta asta chiar iese in culme, la stana porceasca.
Continuam spre Lacul Vaja. Drumul se infunda sub baraj. Nu s-a obosit nimeni sa pune vreo bariera sau indicator care sa anunte asta. De sus ne striga un paznic, ca nu avem voie sa urcam pe baraj, parca  de asta ne ardea noua atunci, escalada pe scari, cu biciclete pe umeri.
Strigam si noi cerand sa ne spuna pe unde sa apucam, ca sa iesim din capcana de beton. Urmam indicatiile, ne intoarcem pana la un hotel parasit si acolo facem dreapta, unde ne intalnim cu ghidul nostru ad-hoc. Se lamureste el ca nu aveam intentia sa plecam cu barajul in rucsaci si ne da cateva informatii despre drumul spre Pestisani. E tot la vale, pe beton si apoi pe asfalt.

O chestie ciudata am remarcat-o la baraj. Nu a fost umplut niciodata. Se vede si in poza de mai sus ca nivelul maxim al apei e mult sub nivelul barajului. Oare sa fi avut probleme de rezistenta si de aceea au renuntat sa-l foloseasca la capacitate maxima?!?
O ultima oprire pentru poze o facem la urmatorul lac de acumulare, Clocotis, de unde ne preiau cativa catei ce incearca sa tina pasul cu noi. Ii pierdem rapid pe soseaua pustie si inclinata.

Kilometrii de asfalt dintre Pestisani si Pades imi par fara sfarsit. La fiecare cinci trebuie sa ma opresc cateva minute, nu mai pot pedala din cauza durerilor cauzate de sa. Clar voi renunta la ea si voi folosi SMP TRK-ul. E mai butucanoasa, dar sigur va fi mai blanda cu mine.
Pe la pranz regasim masinile in starea in care le-am lasat la Pades si pornim fiecare catre casele noastre.
In concluzie intregul traseu e accesibil pe bicicleta, cu scurte perioade de impins bicicleta, depinzand de antrenament, obligatoriu doar pe urcarea spre Nedeiuta.

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.