Povestea aceasta este despre traversarea dubla a Muntilor Tarcaului, intre vaile Bicazului si Trotusului, pedaland pe drumuri pastorale, putin spre deloc circulate, insa deosebit de pitoresti.
Rasaritul ne-a prins la putin timp dupa ce am plecat din Tarcau, urmand in amonte cursul raului omonim.
Suntem doar noi (eu si cu Adrian - nrvant) pe drumul frumos asfaltat, ce urca domol, tinand meandrele Tarcaului. Cateva masini ale taietorilor de lemne, care se grabesc catre munca, sunt singurele vehicule care ne depasesc.
In satele prin care trecem au aparut multe case noi, cochete, pensiuni unde sa te pierzi cu totul de agitatia cotidiana. "Acasa la Mos Vasile" este una dintre cele mai interesante si mai izolate, aproape de finalul zonei locuite.
Dupa unitatea militara de la Ardeluta nu mai este decat padure. Drumul urca ceva mai pieptis, iar noi ne-am incalzit bine de la soarele care ridica aburi in poienite.
Dupa unitatea militara de la Ardeluta nu mai este decat padure. Drumul urca ceva mai pieptis, iar noi ne-am incalzit bine de la soarele care ridica aburi in poienite.
Ne oprim pentru a lua micul dejun.
Continuam spre Schitul Tarcuta. Ne vine sa chiuim si chiar o facem. Nu deranjam decat niste pasari, care-si iau speriate zborul.
Frumos tare drumul.
Cand ajungem pe platou se zareste si schitul. Il vizitam, ne improspatam rezerva de apa si schimbam cateva vorbe cu cei de acolo despre drumul pe care-l avem de parcurs. Aflam cu uimire ca aproape de pas o sa avem parte chiar de asfalt.
Schitul este unul ECO, cu o suprafata maricica de panouri solare pentru incalzirea apei si pentru generarea de electricitate.
De aici incolo pedalam mai cu putere, ca sa tinem pasul cu rampele tot mai ascutite. Acestea ajung pe la 16% in zona unde s-a asternut covorul de asfalt. Acolo a fost de altfel singura zona in care am impins bicicleta.
Nu prea inteleg de ce au asfaltat doar la limitele de judet Neamt-Bacau, iar mai jos, spre localitatile invecinate, au lasat la stadiul de forestier.
Insa pare o lucrare temeinic facuta, cu drenarea apelor pluviale, consolidari de versanti, tot ce trebuie ca drumul "sa tina".
Inca putin si am ajuns in pas! Hazliu e ca au facut un talmes balmes cu indicatoarele rutiere care arata inclinarea drumului. Le-au amestecat pe cele de urcare cu cele de coborare de nu mai intelegi nimic. Una vedeam pe profilul GPS-ului si alta spuneau indicatoarele ca va urma.
De partea cealalta a muntelui coboram mai dihai decat am urcat, in serpentine stranse. Odata cu panta dispare si asfaltul, insa mai avem parte de multi kilometri de coborare neintrerupta, pana atingem Valea Trotusului, in Faget.
Aici aflam de la un anunt postat pe un gard ca de am fi ajuns ceva mai devreme am fi putut participa la marele bal, Bal la Caminul Cultural. Tare sunt curios cum s-ar desfasura un astfel de eveniment.
Mai pedalam cativa kilometri pe "european" si apoi facem dreapta, din nou catre munte, spre satul Valea Rece.
Tocmai cand ne pierdusem sperantele ca vom gasi un loc unde sa putem comanda ceva de mancare si bere dam peste un loc minunat de popas. Se cheama Fatanyeros si am constatat ca e o locatie musai de bifat pentru cineva care are drum in zona.
Berile Csiki Sor si un minunat ciolan la tava ne-au tinut la masa vreo ora si jumatate. Doamne cum arata ciolanul ala si ce gust avea!
Locatia pare sa fie una destul de populara, cat am stat noi la masa au venit doua autocare cu copii, care s-au cazat si au plecat apoi in plimbare cu carutele.
Ne ridicam cu greu de la masa si pedalam agale pe drumul ce urca constant insa fara sa ne solicite. Perfect pentru o siesta agreabila.
Desi asfaltul e impecabil, podurile par venite din alta lume, din alt secol, sunt din barne de lemn in perfecta stare si sunt capabile sa sustina inclusiv traficul greu.
Odata cu macadamul apar din nou scenele bucolice. Un pod luat de ape este inlocuit cu unul din beton. Parca ar fi fost mai interesant pentru mentierea autenticitatii locurilor sa il fi inocuit tot cu unul de barne. Dar poate ca acei mesteri au disparut si ei odata cu anii, ori poate ca aspectul economic a primat aici.
Un drum fara nicio serpentina, care ataca direct o rampa de vreo 45 de grade ne face sa ne intrebam cine il poate urca sau daca acela este cu adevarat un drum... Iar daca nu e drum, ce naiba este?!?
Mult mai bland, drumul nostru ne poarta usor catre pas. O poienita ne ademeneste cu covorul de iarba deasa si nu putem rezista tentatiei. Cateva minute ne tolanim si urmarim curgerea norilor.
Rampele nu sunt atat de abrupte ca de dimineata, insa coborarea de partea cealalta a muntelui se tot ascunde dupa inca o serpentina urcata si apoi iarasi una...
La vale e ca la vale, se termina repede si vijelos. Trecem prin Puntea Lupului si prin Huisurez, reapare si asfaltul, iar in Damuc putem considera tura ca incheiata.
La o terasa din centru savuram o cafea si chemam masina care sa ne recupereze. Nestiind cat de solicitanta va fi tura am preferat sa avem aceasta varianta disponibila si sa nu fortam inchiderea buclei, la 120km. Insa am fi avut timp si energie sa o facem.
Mai pedalam vreo 10 kilometri, pana in Bicazu Ardelean si apoi punem biclele pe masina.
S-au adunat 96 km si 1650 metri de ascensiune.
Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.
Nu prea inteleg de ce au asfaltat doar la limitele de judet Neamt-Bacau, iar mai jos, spre localitatile invecinate, au lasat la stadiul de forestier.
Insa pare o lucrare temeinic facuta, cu drenarea apelor pluviale, consolidari de versanti, tot ce trebuie ca drumul "sa tina".
Inca putin si am ajuns in pas! Hazliu e ca au facut un talmes balmes cu indicatoarele rutiere care arata inclinarea drumului. Le-au amestecat pe cele de urcare cu cele de coborare de nu mai intelegi nimic. Una vedeam pe profilul GPS-ului si alta spuneau indicatoarele ca va urma.
De partea cealalta a muntelui coboram mai dihai decat am urcat, in serpentine stranse. Odata cu panta dispare si asfaltul, insa mai avem parte de multi kilometri de coborare neintrerupta, pana atingem Valea Trotusului, in Faget.
Aici aflam de la un anunt postat pe un gard ca de am fi ajuns ceva mai devreme am fi putut participa la marele bal, Bal la Caminul Cultural. Tare sunt curios cum s-ar desfasura un astfel de eveniment.
Mai pedalam cativa kilometri pe "european" si apoi facem dreapta, din nou catre munte, spre satul Valea Rece.
Tocmai cand ne pierdusem sperantele ca vom gasi un loc unde sa putem comanda ceva de mancare si bere dam peste un loc minunat de popas. Se cheama Fatanyeros si am constatat ca e o locatie musai de bifat pentru cineva care are drum in zona.
Berile Csiki Sor si un minunat ciolan la tava ne-au tinut la masa vreo ora si jumatate. Doamne cum arata ciolanul ala si ce gust avea!
Locatia pare sa fie una destul de populara, cat am stat noi la masa au venit doua autocare cu copii, care s-au cazat si au plecat apoi in plimbare cu carutele.
Ne ridicam cu greu de la masa si pedalam agale pe drumul ce urca constant insa fara sa ne solicite. Perfect pentru o siesta agreabila.
Desi asfaltul e impecabil, podurile par venite din alta lume, din alt secol, sunt din barne de lemn in perfecta stare si sunt capabile sa sustina inclusiv traficul greu.
Odata cu macadamul apar din nou scenele bucolice. Un pod luat de ape este inlocuit cu unul din beton. Parca ar fi fost mai interesant pentru mentierea autenticitatii locurilor sa il fi inocuit tot cu unul de barne. Dar poate ca acei mesteri au disparut si ei odata cu anii, ori poate ca aspectul economic a primat aici.
Un drum fara nicio serpentina, care ataca direct o rampa de vreo 45 de grade ne face sa ne intrebam cine il poate urca sau daca acela este cu adevarat un drum... Iar daca nu e drum, ce naiba este?!?
Mult mai bland, drumul nostru ne poarta usor catre pas. O poienita ne ademeneste cu covorul de iarba deasa si nu putem rezista tentatiei. Cateva minute ne tolanim si urmarim curgerea norilor.
Rampele nu sunt atat de abrupte ca de dimineata, insa coborarea de partea cealalta a muntelui se tot ascunde dupa inca o serpentina urcata si apoi iarasi una...
La vale e ca la vale, se termina repede si vijelos. Trecem prin Puntea Lupului si prin Huisurez, reapare si asfaltul, iar in Damuc putem considera tura ca incheiata.
La o terasa din centru savuram o cafea si chemam masina care sa ne recupereze. Nestiind cat de solicitanta va fi tura am preferat sa avem aceasta varianta disponibila si sa nu fortam inchiderea buclei, la 120km. Insa am fi avut timp si energie sa o facem.
S-au adunat 96 km si 1650 metri de ascensiune.
Frumoase imagini :) imi place! :)
RăspundețiȘtergere