Din nou o tura in Oltenia de sub munte, acolo unde niciodata nu am dat gres si am descoperit mereu trasee memorabile.
Planul e acum sa ajungem in statiunea Straja, insa nu dinspre nord, cum se face accesul in mod obisnuit, ci venind dinspre sud, pe o cale ce sa vrea deschisa tuturor in cativa ani, cand va fi asfaltata.
Vineri seara ne cazam, eu si Dan, impreuna cu familiile, la Satul Traditional, un complex de casute reconstruite din barne vechi si decorat intr-un stil autentic romanesc. Cu putina atentie in plus la detalii ar fi iesit si mai bine, dar este o locatie interesanta unde sa poposesti.
Interesant e ca proprietarul e de origine din fosta Yugoslavie si asta se reflecta in preparatele de bucatarie. Suntem serviti cu bauturi locale si probabil ne-ar fi prins dimineata povestind, daca n-am fi avut planuri mari pentru a doua zi.
Luam un mic dejun consistent, care ne va aduce un plus de energie pe urcarile spre creasta.
Imbracati in lumina blanda a "orei de aur" avem sentimente pozitive privind tura. Suntem increzatori ca vom ajunge la destinatie si ca ne vom distra pe cinste.
Lasam sotiile si copiii sa se bucure de atractiile locale, iar noi plecam sa "cucerim" muntele, unul care nici macar nu se zareste inca.
Cativa kilometri de asfalt leaga Runcu de Suseni, unde vom intra pe Valea Suseniului si o vom urma o buna bucata din tura.
Dupa putin timp de la plecare vine o urcare pieptisa, care ne incalzeste binisor, insa ii rezistam cu brio.
La Suseni se ramifica drumul ce urca vertiginos catre Spitalul de Pneumofiziologie. Acesta are o istorie interesanta si o arhitectura cu totul deosebita, sub forma unui vas transatlantic. Nu avem insa timp de el acum.
Drumul se ingusteaza, asfaltul e bun. Un fals plat ascendent ne indeamna sa dam pedale fara sa ne mai oprim. Mai povestim una alta si din cand in cand ascultam linistea padurii.
De kilometri buni nu am mai intalnit niciu om, dar nici ca ne deranjeaza.
Suntem atenti la bolovanii prabusiti pe drum de pe versantul din stanga si incercam sa retinem zonele unde sunt. E important sa tinem seama de ei mai ales la intoarcere, cand viteza la vale va fi cu totul alta.
Dupa aproximativ 10 kilometri de la Suseni se termina asfaltul. Pana aici am ajuns iarna trecuta cu masina, stiam cam ce ne asteapta, iar frumusetea locurilor m-a facut sa revin acum pe doua roti. De acum intram in necunoscut.
Mai continuam in acelasi stil, pe macadam, pana la un pod pe dreapta noastra, pe unde va trebui sa traversam raul si sa incepem escalada in serpentine. Am parcurs pana acum aproximativ 20 de kilometri si am urcat in total aproximativ 500 de metri. Nu resimtim deloc efortul si imi pare ca tura de azi se va termina pre repede, inainte sa fi scos tot untul din noi.
Incepem sa ne intrebuintam ceva mai serios, dar stam inca in sa.
Drumul devine mai bolovanos si o reducere a presiunii in anvelope il ajuta pe Dan sa aiba o calatorie mai confortabila, mai ales ca nu are suspensie si pe roata spate.
Putin mai sus impingem totusi biclele cativa metri. Nu era chiar de netrecut pe ele, insa la o tura mai lunga e bine sa balansezi efortul cu castigul, iar acolo am fi cheltuit cam multa energie.
In stanga avem acum un versant abrupt, impadurit, in dreapta e o rapa, tot padure. Soarele reuseste totusi sa ajunga la noi astfel incat gecile se odihnesc in rucsaci de ceva vreme.
Trancanesc depre vrute si nevrute, insa Dan ma intrerupe:
- Ai auzit?
- Ce sa aud?
Ciulesc urechile si de la aproximativ 200 metri, de deasupra noastra, se aude un muget. Se repeta apoi.
- Ce dreaq sa fie? Urs nu e, ca ala mormaie! Trebuie sa fie vreun cerb zic eu, mai mult ca sa alung ingrijorarea. Nu sunt nici eu prea convins de asta, dar nici alta explicatie nu am.
Hai, tot mai sus!
Printr-o fereastra in coronament zarim creasta. Acolo e cam abrupt, va fi iar de impins, dar mai avem pana acolo!
O creasta intermediara e urmata de un platou, numai bun ca sa ne refacem fortele. Dupa creasta e chiar un pic de vale. Ma opresc la capatul ei si il intreb pe Dan de ce nu a coborat si el. E cu repetitie:
- Nu auzi?
- Ba da.... Si inca cum se aude!!!
De data asta chiar de langa poteca, probabil la 50 de metri, din spatele unor tufisuri cineva sau ceva rage la noi de ti se zbarleste parul pe ceafa.
Acum nu mai e rost de indoiala, e URS!!!
In timp ce scot siguranta de la spray-ul cu piper de 250 ml, cu 10% concentratie - maxim ce am gasit pe piata - aplic ce am mai citit si eu: fac galagie, tip la urs, il injur de ma-sa.
Cred ca ursul asta intelegea romaneste, pentru ca in loc sa o ia la sanatoasa, cum ne spun povetele despre munte - alea neactualizate pentru ursii contemporani - deci ursul incepe sa raga si mai cu spor la noi, probabil jignit de vorbele grele aruncate. Imi cer pe acesta cale scuze!
Vazand ca nu e rost de negociere si nici de ocolit nu avem pe unde, cu mana pe spray pasesc incet, incet, cu spatele catre creasta intermediara, unde ma asteapta Dan.
Cum nemernicul ala nu inceteaza secundele se scurg greeeeu. Nu inceteaza, dar nici nu se arata in poteca!
Mi-e teama, dar sunt si furios! Furios pe urs, pe ecologisti, pe Statul care a pierdut fenomenul de sub control!
Evident ca s-au inmultit prea mult si au pierdut "frica de om". Asta si cu ajutorul concetatenilor iresponsabili, care-i hranesc direct sau le lasa hrana la indemana.
Am mers 30 de ani pe munte, la pas sau cu bicla, am intalnit ursi, insa de fiecare data ne-am vazut fiecare de drumul nostru, eu avand grija sa imi semnalez din timp prezenta, cum am facut si acum.
Dar azi ceva s-a schimbat, e un fapt ca nu mai ai siguranta pe munte, chiar daca respecti regulile ce au functionat cu succes zeci de ani. Si probabil ca nu se va schimba nimic nici in viitorul apropiat.
Cu acest amestec de sentimente de teama, de frustrare ca trebuie sa renunt la tura si de furie, cum iesim din vizorul animalului sarim pe bicle si o pornim vijelios la vale. Atata cat ne permite drumul, nu vrem o accidentare cu ursul pe urme.
De fapt nu a venit dupa noi insa, chiar si dupa ce am ajuns la asfalt, la 10 secunde ma intorceam sa vad daca nu alearga in coada noastra.
Urat sentimentul!
Evident ca nu s-a mai gandit nimeni la poze.
E abia ora pranzului si avem o tura pe care nu o mai putem termina, dar nici chef sa incheiem ziua asa nu avem.
La Suseni ne punem la incercare plamanii cu serpentinele grozave de pe urcarea catre spital.
In mod obisnuit s-ar fi putut intra in curte si admira arhitectura deosebita, insa acum e Covid si nu e voie.
Dam roata pe exterior, insa nu prea zarim mare lucru din el, ascuns fiind de o perdea deasa de copaci.
Coboram si curand suntem inapoi la Runcu.
Povestim aventura la o masa imbelsugata si cu cate o bere rece in mana.
Pentru ca nu-mi doresc sa repet experienta o sa incercc sa gasesc pe viitor trasee prin zone nefrecventate de urs, daca mai exista asa ceva in Romania de azi.
Altfel poate in afara tarii, vom vedea....
P.S: Serara e o stire la TV despre un om din Prahova, hacuit de urs in propira curte....
P.P.S: Caut pe Youtube sunete produse de ursi. Ce sa vezi, mugetul ala era tot al ursului. Deci l-am intalnit de doua ori azi. Nu cred ca era acelasi urs, totusi a fost cam mare distanta intre cele doua "intalniri".
De un singur lucru pot fi recunoscator: ca n-a stat cu gura inchisa, altfel, daca am fi continuat drumul i-am fi cazut chiar in brate.
Relive 'Runcu-Valea Suseni-spre Straja-Spital Suseni-Runcu'
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu