Calimanesti-Caineni-Robesti, mai 2022

 Tura cu VladG din 27 Mai 2022, by Alex

        Ceasul s-a trezit la ora 4:00 am, dar eu nu. Cu o seară înainte a fost Iron Maiden la București și ar fi fost o greșeală să nu vin să-i văd. Dar cu 4 plus 3 plus 3 beri la finalul concertului eram pregătit doar de odihnă. La 6:05 Vlad mă sună cu gândul să mă întrebe cât mai întârzi, noi fiind legați de o conexiune cu trenul care ne ducea la prima pedală din tură la Călimănești. I-am răspuns la telefon si cum se aștepta eu eram în iatac încă, dar...am sărit ca ars, Vlad a venit la Perla să mă ia , am apucat să fac un duș și pe la și jumătate eram în mașină cu biclele deasupra și eu cam cumințel... Am ieșit pe autostradă, și am început niște calcule astfel încât waze ne dădea că ajungem la Câinenii Mari cu 4 minute înainte să sosească trenul si să facem transferul bicicletelor și rucsacilor în tren. Fals, am considerat și am căutat gări mai apropiate de Călimănești astfel încât să ne bucurăm și de tunelurile de pe Valea Oltului, dar nici să nu fim stresați cu transferul. Am ales Robești și a fost înțelept așa.

Evident, că la ce viteză avea trenul pe ruta asta, nu avea cum să mai aiba și întârziere, asă încât am fost relaxați, Vlad încă nu zâmbea, dar și-a revenit când a fost în tren! Asta era și prima tură adevărată cu bicicleta primită de la Vlad Stoica. Trenul a venit și am reușit să pornim în circuit!

Tuneluri mai scurte sau mai lungi, dar calătoria era deja începută. Sigur că, Nașul și-a făcut apariția si ca și data trecută pe ruta asta: 30 de lei de bicicletă, în condițiile în care stabilisem cu Vlad că-i dăm 10 lei de căciulă. Discuții amicale cu zâmbetul pe buze, dar în timp ce căutam regulamentul cfr pentru echipamente, ne îndrumă să ne retragem de pe holul vagonului mai spre ușile vagonului ca să nu ne vadă supervizorului lui care se va urca în câteva stații. Trenul apropo, avea două vagoane. După vreo oră de mers, supervizorului lui nu știu dacă a urcat, ne-a mai spus că ar trebui să-i spunem dacă apare că ne-am suit cu o stație înaintea lui, etc. A venit la noi, aproape de Călimănești și a completat un bilet de 8 lei și a vrut doar 10 lei pentru amândoi?! Am lăsat-o așa ca să nu-l enervăm...

Ne-am dat jos din tramvai și ne-am apucat de pedalat! În magazinul din gară nu am găsit să-mi iau nimic de mâncare așa că ne-am pus pe treabă: 1000 m urcare verticală, vreo 50 km lungime totală, plus diferența de kilometri dintre Câinenii Mari și Robești, unde lăsaserăm mașina. Trei vârfuri de urcat și coborârile corespunzătoare! Și am urcat, și am pedalat, și am tot urcat, și mi-a dat Vlad un baton energizant, un gel, apă aveam eu (până la final am ras 3 peturi de Borsec minerală), opriri pe la umbră, bucurie când mai era drumul fără pantă. Căci altfel pe prima urcare am prins 18-19% și a fost simpatic . J Dar m-am odihnit și am făcut-o tura în șa. Mare minune cu 3 foi și 8 pinioane la bicicletă. De multe ori nu o coboram la cel mai jos ca să mai am unde să mai schimb vitezele... Dar pe panta de 19%, ar mai fi mers o viteză!

Gata! Poze de pe traseu!

Aici am făcut joncțiunea cu tura pe care am făcut-o cu Vlad cu vreo trei ani înainte, doar că de data aceasta de aici începea ultima cățărare, în timp ce atunci deja coboram spre mașină. Și a urmat pantă, nu glumă!

Cam din vale veneam! J Aici au fost 10 metri pe care i-am făcut pe lângă, pentru că efectiv nu am mai reușit să mă sui pe bicicletă, din cauza pantei. Chiar dacă o ținem perpendicular pe axul drumului, nu reușeam s-o cotesc să o iau în sus. J Amuzant. Cred că acolo era pantă mai mare de 19%, pe bucata aia de câțiva metri. În fine, nu mi-e rușine să recunosc!

Cred că aici era un monument și cimitir al eroilor, dar ca-n România, cu lacătul pe ușă și nu l-am putut vizita.

Și s-a dus si asfaltul la un moment dat, ne-au alergat niște paznici-dogi la un mic șantier, si cu gelurile lui Vlad, hai încă un vârf, încă un ciot, hai că facem kilometri și pe coborârile dintre, au apărut și bornele kilometrice ce ne indicau puntul terminus și iată-ne în vârful ultimei cățărări. Peisaj foarte frumos cu o groază de cai, vreme excelentă de pedalat, superb și abia acum m-am simțit relaxat și am început să mă gândesc la prânz. Stabilisem cu Vlad să ne oprim la un moment dat , dar dacă tot am mâncat șoseaua era și pacat să ne oprim înainte să trecem greul.

Momentul mult așteptat : masa! Într-un peisaj extraordinar, cu un spațiu care tocmai se amenaja în centrul comunei!

Un punct de belvedere neașteptat, noi care ne și gândeam să găsim o piatră  sau un buștean căzut pe care să stăm, am dat de locul acesta care era apovizionat si de un magazin sătesc.

Vlad geluri și diverse proteine la pachet, eu aveam din vale de la un supermarket Anabela (cică 100% românesc) bine aprovizionat, parizer, pâinică, iaurțel și am completat de aici din vârf cu un pate de purcel pe care l-am mâncat cu o linguriță de înghețată. Stai! Plus muștar. O banană și un croisant pentru Vlad. Apă la greu, după cum v-am spus deja!

Un popas binemeritat si pentru fizic, dar și pentru psihic. Sigur, Vlad m-a avertizat că mai e un ciot înspre vale, dar deja pe ciclocomputerul lui nu mai era de speriat.

Așa că am dat bice la vale, Vlad în față descătușat, eu cu ținut în hățuri bicla! J

Aproape am ajuns. În fața noastră Oltul cu insule create de debitul mic al lui din perioada aceasta sau poate din aluviuni strânse la coturile sale.

Am trecut Oltul, iar în zare se vedea trenul de ora 16 care trebuia să ne ducă la Robești. Sigur, nu ne-am propus să-l luăm , mai era unul la 18, dar mie nu mi-a trecut prin cap să iau vreun tren atâta timp cât noi eram pe biciclete. Sigur Vlad era sceptic vis-a-vis de mersul pe Valea Oltului pe European, dar totuși erau câțiva kilometri, nu 100.

Dar ca să fie treaba treabă, am găsit digul Oltului într-o condiție mai mult decât minunată, fără să mai ocolim, cum îi arăta pe hartă lui Vlad și astfel încât pe ultimii kilometri spre Robești, am primit cireașa de pe tort cu acest drum forestiere, unde ne-a intersecatt cu un motociclst de teren, semn că drumul este binecunoscut pentru aceștia. Ne-a rupt un pic fundul, pietrele erau cam colțuroase, dar drumul pe lângă Olt, a fost senzațional, cu niște peisaje de îți tăiau răsuflarea. Ne-am promis că-l aprofundăm cu prima ocazie, pentru că , repet, peisajul este fabulos.

Nu m-am putut abține să nu fotografiez singura zonă mocirlită, ca să nu mai zic că abia aici în vale, Vlad a pronunțat cuvântul pană. Eu deja cum treceau kilometri mă și gândeam cum ar fi să nu. Și a fost, NU. Fără pene! 

Am trecut barajul și am ajuns la mașină. Până ne-am schimbat, o bucureșteancă care venise în week-end acolo pe aleea bisericii ne-a făcut un pachet cu verdețuri din solarul ei. J La schimb, mai aveam o banană în rucsac, iar un fruct nu se poate refuza.

De pe strada ei, semnul de stop pornea cu o trecere de pietoni, deci ceva fin pentru România. Și mai fin a fost semaforul de pe Valea Oltului care ne-a intârziat cu o oră aprope si cu o coadă de tiruri pe toată centura Călimăneștiului. Nu m-am uitat pe hartă cât este de lungă, dar nu am văzut vreodată atâtea tiruri. Vlad a recuperat și capacul de la prinderile de pe mașina a suporților de bicicletă, pe care îl pierduse de dimineața, dar din cauza timpului strâns pâna la tren l-am lăsat în iarbă pentru la întoarcere.

Superb! A rămas că facem și tura de toamnă, căci a venit vara si drumurile noastre sunt doar spre Mare!

6 Iunie 2022, by Alex

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.